Duhovnicul are datoria de a sluji adevărul, oricât de „incomod” ar părea acesta ucenicilor

Trebuie să reuşeşti să-l convingi pe om de necesitatea ascultării şi de importanţa smereniei. E de folos ca el să se împace cu gândul că este bolnav, să primească cele hărăzite lui. Viaţa duhovnicească este cu putinţă doar atunci când omul îşi recunoaşte adevărata lui stare şi se smereşte; când un om acceptă să trăiască sub crucea lăsată lui de Domnul, abia atunci putem vorbi de credinţă.

Dacă însă el nu caută să trăiască după cum i-a poruncit Domnul şi nu-şi ia crucea lui şi nu urmează lui Hristos, dacă nu crede că drumul pe care Domnul i l-a aşezat înainte este mântuitor, atunci putem spune că el este necredincios. Şi dacă este necredincios, cu ce ai putea să-l ajuţi?

Iată că şi preotului i se impune să rabde, să se smerească, să se chinuiască, să îndure. El se gândeşte: „Dacă Domnul mă împovărează cu aceasta, voi răbda. Poate Domnul va face ceva”. În orice caz, preotul este dator să vadă adevărul, să nu-şi îngăduie să-l înşele cu un surogat sufletesc pe omul căruia îi poartă de grijă. Trebuie să-i spună adevărul. Chiar dacă acesta nu doreşte să-l audă şi să-l primească, preotul trebuie să i-l spună. A mărturisi despre adevăr este datoria lui. Şi după aceasta ‒ ce va vrea Dumnezeu!

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, sursa: doxologia.ro)