Reprezentanții medicilor din România au sărit cu verticala foarte jignită, zicând că nu doresc legalizarea șpăgii propusă de Victor Ponta și de colectivul lui de strategi bătuți cu leuca în căpățână. Ei au adăugat că doresc, dimpotrivă, „salarii decente”, care să-i scape, citez încă o dată, de „umilința plicului”, pe care-l primesc de la pacient în schimbul prestației lor medicale.
Măi frate, ce chestie psihologică de o incomensurabilă finețe! S-or fi inspirat vorbitorii medici de la tripleta – persistentă ca râia – formată din Pleșu, Liiceanu și Patapievici. Ce paradox: să te simți umilit de plic și totuși să îl bagi în buzunar!
Acum, o să vorbesc oleacă din experiența personală. De zeci de ani, familia mea împarte plicuri cu bani medicilor – pentru consultații sau operații mai mărunte sau mai complexe – și nu am auzit vreodată ca vreun primitor să plece ochii încărcați de lacrimi în pământ din cauza umilinței.
Dimpotrivă, umilit și foarte furios este orice medic când pleci fără să-i dai ceea ce crede el că i se cuvine. Asta, da. Dar poate că bunicilor, părinților sau unchilor mei doar li s-a părut. Poate că medicii erau într-adevăr foarte umiliți de primirea plicului, dar își disimulau sentimentul cu măiestria caracteristică unor mari actori.
„Salarii decente”! Cât de des se invocă decența, într-o țară care nu mai are cu ea nici în clin, nici în mânecă.
Ceea ce se petrece acum cu medicii nu este nou. Am mai citit despre ceva asemănător și la procurori și judecători, prin presa anilor 2000. Se vorbea atunci de corupția din justiție, iar cei vizați cereau „salarii decente”, ca să treacă din brațele corupției în ale cinstei. Și care a fost urmarea? Aceea pe care o vedem cu toții. Nu numai că n-a fost rasă corupția din justiție, dar șpăgile au crescut astronomic, deoarece s-au adaptat la nivelul salariilor mărite.
Tare mă tem că exact același efect va fi și în cazul medicilor.