Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pomenit în calendarul ortodox, astăzi, 23 aprilie

Din ordinul împăratului Diocleţian, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost decapitat pe 23 aprilie 303, fiind o zi de vineri, în Săptămâna Luminată.
Nu este cunoscută cu exactitate vârsta la care a fost martirizat Sfântul Gheorghe, dar se pare că avea până în 30 de ani. În acatist este numit“tânăr, vesel şi preafrumos”.

Sursele istorice autentice care oferă amănunte despre viaţa şi martiriul Sfântului Gheorghe sunt puţine la număr. S-au păstrat relatările unui subaltern de-al său, Pasicrat, care a fost şi martor ocular al martirizării Sfântului, precum şi o biografie scrisă în sec. V de F. Cumont.

Sfântul Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, cel mai probabil în regiunea Armeniei, într-o familie creştină. Tatăl său, Gherontie, provenea dintr-o familie bogată din Capadocia, a fost senator grec şi general de armată în timpul împăratului roman Diocleţian. Gheorghe a fost botezat într-o mănăstire din Armenia.
Rămas orfan de tată la vârsta adolescenţei, s-a mutat cu mama lui, Polihronia, în cetatea Lidda, din Palestina.

S-a înrolat de foarte tânăr în armata romană şi în scurt timp a devenit tribun. Tribunul era unul dintre cei 6 ofiţeri superiori care conduceau o legiune romană, cu un efectiv de la 4.200 până la 6.000 de soldaţi.

A devenit faimos pentru forţă, pricepere şi vitejie în lupte, dar şi pentru înfăţişarea frumoasă.
Remarcându-l, împăratul Diocleţian (284-305) l-a avansat foarte repede, numindu-l comandant în garda imperială.
Mai exact, rangul său era de “comis în ceata Invincibililor din garda imperială”.

Istoricii relatează că împăratul Diocleţian avea o spaimă interioară permanentă că Iisus şi creştinii “l-ar putea pedepsi”.
Într-o primă etapă, Diocleţian ordonase ca toţi militarii să jertfească zeilor, încercând astfel să se asigure că nu există creştini în armata romană.

Din cauza fobiei sale şi a unor răspunsuri pe care le primise de la oracole păgâne, prigoanele împăratului împotriva creştinilor sporeau în intensitate.

În anul 303, Diocleţian a emis un edict de persecuţie a creştinilor, care a declanşat un imens val de arestări, torturi şi condamnări la moarte, sub lozinca imperială “nomen christianorum deleto”– “numele creştinilor să fie şters”.

Conform decretului, creştinii erau obligaţi să-şi predea bibliile autorităţilor, pentru a fi arse.
În contextul acestor evenimente, ginerele împăratului, Galeriu, a provocat două incendii în palatul imperial, dar a dat vina pe creştini, la fel cum făcuse Nero în anul 64.
Diocleţian a crezut minciuna ginerelui şi a ordonat ca toţi preoţii şi clericii creştini să fie arestaţi şi forţaţi să aducă jertfă zeilor. Apoi, a cerut ca toţi ostaşii creştini să-şi mărturisească credinţa, pentru a fi pedepsiţi.

Valul persecuţiilor a cuprins întregul imperiu, numărul celor martirizaţi fiind imens şi fără precedent.

Fiind în preajma împăratului, în funcţia sa de comandant în garda imperială, şi văzând cruzimea persecutorilor, Sfântul Gheorghe a mers de bunăvoie în faţa lui Diocleţian, mărturisindu-şi credinţa în Hristos.

În acel moment, împăratul era la Senat şi, potrivit relatărilor, a fost uimit, dar şi furios să vadă că ofiţerul pe care-l simpatiza atât de mult îl înfruntă vorbind despre “slujirea lui Hristos” şi încă de faţă cu senatorii.
Diocleţian l-a trimis la închisoare pe Sfântul Gheorghe. În văzul unei asistenţe numeroase, acesta a fost supus la torturi deosebit de crunte, dar pe care le-a suportat cu un curaj şi o bărbăţie ieşite din comun, păstrându-şi neclintită credinţa în Hristos.

Cei care au asistat la torturarea Sfântului Gheorghe au fost de părere că rezistenţa şi curajul acestuia puteau fi inspirate doar de o forţă divină şi, prin urmare, credinţa mărturisită de acesta este cea adevărată.
Ca urmare, mai mulţi martori ai evenimentului s-au convertit la creştinism, printre care şi Alexandra, soţia împăratului Diocleţian, martirizată mai apoi.

Diocleţian l-a condamnat pe Sfântul Gheorghe la moarte prin decapitare, sentinţa fiind executată la 23 aprilie 303.

Mama sfântului a fost martirizată în aceeaşi zi sau în ziua următoare. Au fost martirizaţi şi mai mulţi ostaşi, ei fiind pomeniţi de Biserică la 24 aprilie.

Fragmente din craniul Sf. Mare Mc. Gheorghe se păstrează într-o mănăstire din România – mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din satul Bârda, comuna Gătaia, judeţul Timiş.

Mormântul Sf. Gheorghe se află în localitatea Lidda, din Israel (Lodd, Lida), în biserica ortodoxă ce-i poartă numele. Slujitorul său Pasicrat i-a transportat în secret corpul pentru înmormântare în Lidda Palestinei, aşa cum îi ceruse sfântul, precum şi corpul mamei acestuia.

În primele secole creştine, bisericile se zideau pe mormintele martirilor şi din acest motiv lăcaşul a fost ridicat pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Gheorghe. Câteva sute de ani, Lidda a purtat numele Gheorghiupolis – “oraşul lui Gheorghe”.

“Sunt convins că între Sfânt şi cel care se roagă lui se stabileşte o legătură strânsă şi că adeseori multe din caracteristicile Sfântului, dacă ai o legătură apropiată duhovnicească cu el, se manifestă şi în tine”, mărturisea părintele Gheorghe Calciu (deţinut politic în anii 1948-1964 şi între 1979 şi 1984) legătura sa “foarte strânsă” cu Sfântul Gheorghe.

“În cazul meu, de pildă, precum Sfântul Gheorghe a trecut prin închisori, aşa am trecut şi eu, aşa cum Sfântul Gheorghe a fost întărit de Dumnezeu în împrejurări grele, aşa am fost şi eu întărit în momentele cele mai grele când puteam să pier, nu numai fizic, dar puteam să pier sufleteşte. Dar prezenţa Sfântului m-a întărit, pentru că el transmite celui care i se roagă şi-i poartă numele o tărie a credinţei lui şi o protecţie spirituală pe care Dumnezeu ne-o dă nouă prin el” – Părintele Gheorghe Calciu, “Cuvinte vii”, Editura “Bonifaciu”, Bacău, 2009.

(sursa: http://elldor.info/)