Misiunea de apostol

Cum ar putea tânărul teolog de azi să se identifice cu exigenţele misiunii de apostol cerute de Mântuitorul? Iată câteva posibile soluţii:

1. Să-şi actualizeze şi să-şi verifice mereu chemarea. Nu ştim când ea s-a ivit, când a apărut. Este posibil ca această chemare a lui Hristos să existe din naştere şi să o fi conştientizat mult mai târziu. Acel „Veniţi după Mine“ cred că există în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar acel glas al chemării uneori se stinge şi poate chiar dispare pentru câtva timp, dar nu definitiv. Glasul chemării se poate stinge atunci când nu mai conştientizăm consecinţele chemării. Chiar şi atunci când viaţa noastră este încorsetată de păcate, Dumnezeu ne cheamă, pentru că El are un plan bine definit cu fiecare dintre noi. Vă aduceţi aminte de convertirea lui Saul din Tars. Dumnezeu îi porunceşte lui Anania să meargă în cada lui Iuda, unde Saul, cel ce prigonea Biserica, era în rugăciune. Saul îl vede pe Anania în vedenie cum acesta îşi pune mâinile peste el pentru a-şi recăpăta vederea. Anania se împotriveşte, amintindu-i lui Dumnezeu despre trecutul păcătos al lui Saul. Dumnezeu insistă, spunându-i: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel“ (F.A. 9, 15).

2. Să ieşim din imobilismul robotizat şi inert al actelor, sau aşa-numitelor „servicii religioase“, prin care de fapt ne transformăm în slujbaşi zilieri, cu un anumit program afişat pe uşa bisericii, nemaiacceptând „deranjul“ din afara programului. Un slujitor de vocaţie trece uşor peste aceste bariere. Preoţia lui nu este circumscrisă în tiparele timpului acestei lumi, ci transcende timpul fizic, pentru că slujirea lui este una liturgică, de tot timpul, ba chiar şi dincolo de timp. La Înălţarea Domnului, după ce un nor luminos L-a luat pe Iisus de la ochii Apostolilor, aceştia cuprinşi şi de durerea despărţirii de Învăţătorul lor priveau la cer stând, imobilizaţi oarecum de evenimentul ce se desfăşura sub ochii lor. Atunci, au stat lângă ei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, care le-a zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?“ (F.A. 1, 11). La cer privim nu în stare de repaus, nu imobilizaţi şi încremeniţi în propriile noastre slăbiciuni şi neputinţe, nu lamentându-ne, ci la cer sau la Iisus privim în stare de lucrare duhovnicească, în activitate sfântă, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat după întâlnirea cu cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe. Evanghelistul Luca ne spune că ei s-au întors în Ierusalim, într-o încăpere unde obişnuiau să se adune toţi Apostolii, prezenţa lor era pusă sub scutul unităţii, pentru că într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama Lui şi cu fraţii lui. Iar Pogorârea Duhului Sfânt le-a dat forţa şi curajul şi dinamismul şi exuberanţa şi bucuria de a-L vesti pe Hristos Cel înviat pretutindeni. Care a fost consecinţa? „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau“ (F.A. 2, 47).

Preoţia universală

Acestea ar fi câteva sugestii adresate tinerilor teologi, pregătiţi să îmbrace haina misiunii preoţeşti. Dar Evanghelia de duminică (a II -a după Rusalii, a Sfinţilor Români; Chemarea primilor Apostoli) se adresează şi credincioşilor din Biserică, cei ce sunt mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos. Chemarea la apostolie a fost adresată cu preponderenţă celor patru pescari mai întâi, apoi şi celorlalţi Apostoli, dar ea se răsfrânge şi asupra tuturor celor ce au fost botezaţi în numele lui Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri. Sfântul Apostol Petru vorbeşte şi despre o preoţie universală, în virtutea căreia fiecare membru al Bisericii este chemat să facă lucrător harul Sfântului Duh primit la Botez în viaţa sa personală, dar şi în comunitatea euharistică parohială. „Voi sunteţi «seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt», popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată“ (I Petru 2, 9). Această seminţie aleasă şi preoţie împărătească, acest neam sfânt şi popor agonisit de Dumnezeu sunt şi creştinii de azi. Se ridică oare aceştia la demnitatea preoţiei împărăteşti la care au fost chemaţi prin Botez? Sau chemarea lor de azi este înţeleasă ca o simplă apartenenţă la o confesiune sau alta. Pentru ca această chemare să îşi dovedească veridicitatea, este absolut necesar ca viaţa duhovnicească a creştinilor de azi să fie la fel cu cea a creştinilor din primele veacuri. Stăruinţa în rugăciune şi frângerea pâinii a slăbit considerabil, iar creştinii acestui veac nu mai au o viaţă liturgică serioasă. Arhimandritul Vasilios Bacoianis se întreabă pe bună dreptate: „Cum poate fi liturgizat omul de astăzi? Cum poate fi depăşită distanţa ce separă agonia şi setea omului modern de belşugul vieţii celei noi şi de creativitatea Părinţilor? Sau cum poate fi abolită distanţa ce separă între ele teologia şi viaţa?“ Şi tot el este în măsură să dea şi soluţia: „Când se va realiza aceasta, atunci noi curente de apă vor uda pământul nostru însetat şi sevele adânc înrădăcinate ale Tradiţiei noastre ortodoxe vor reînnoi vlăstarele curajului şi ale vieţii noastre. Atunci vom simţi unitatea, unicitatea şi sobornicitatea (catolicitatea) Ortodoxiei, care recapitulează toate“.

Este nevoie aşadar de o liturgizare a omului contemporan, iar apostolii de azi ai lui Hristos să rupă barierele dintre teologie şi viaţă

Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască şi azi apostoli demni de chemarea sfântă a Preoţiei, iar aceştia la rândul lor să adauge Bisericii în fiecare moment pe cei ce se mântuiesc. Demnitatea şi sublimitatea Preoţiei sacramentale, ca şi cea a preoţiei împărăteşti, vor avea forţa necesară prin lucrarea Duhului Sfânt să schimbe această lume prin puterea iubirii jertfelnice şi pilduitoare a lui Hristos întrupată în fiecare dintre noi.

(Pr. prof. dr. Vasile STANCIU, Ziarul Lumina)