Care este legătura dintre Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei?

Legătura dintre Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei este foarte profundă, aşa după cum există legături foarte profunde între toate Tainele Bisericii. Nu putem vorbi despre Împărtăşanie fără a vorbi despre Botez, pentru că Taina Botezului ne integrează în Biserică, unde se săvârşeşte şi unde primim Sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Împărtăşanie, ca lucrare integrată în Sfânta Liturghie, reprezintă modul de manifestare propriu al primei comunităţi creştine, după modelul căreia s-a format, a vieţuit şi a lucrat Biserica de-a lungul timpului, din vremea apostolică şi până astăzi. Comunitatea primilor creştini se manifesta plenar şi îşi afirma identitatea în Sfânta Liturghie, în ascultarea şi trăirea după învăţătura apostolilor. Manifestarea publică a primei comunităţi creştine era legată de Liturghie şi de Sfânta Împărtăşanie. „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte, 2, 42).

Primirea Împărtăşaniei, considerată hrană a vieţii veşnice

Toate Tainele au fost administrate credincioşilor încă din primele veacuri. Prima comunitate de creştini era alcătuită, ca şi comunităţile de astăzi, din credincioşi supuşi păcatului. De aceea, încă din primele comunităţi creştine s-a săvârşit Taina Spovedaniei spre iertarea păcatelor. Din scrierile Noului Testament aflăm că toate Sfintele Taine au fost săvârşite încă din veacul apostolic. Desigur, nu putem vorbi de un ritual elaborat al Tainelor în acea vreme, precum cel de astăzi, dar oficierea în sine, în forma aceea primară, puţin dezvoltată, apare încă de la începutul creştinismului.

Primirea Împărtăşaniei, ca mod propriu de manifestare a creştinilor integraţi în comunităţile liturgice, încă de la început, a avut scopuri foarte precise, fiind considerată hrană a vieţii veşnice cu care credinciosul trebuia să se obişnuiască de timpuriu. În tradiţia răsăriteană, cel ce s-a botezat este împărtăşit imediat după Botez, fie el matur sau prunc. Botezul este Taina care ne oferă o nouă viaţă, viaţa în Hristos, care are nevoie de o nouă hrană, care este Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La împărtăşirea credinciosului, preotul rosteşte formula specială: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu Cinstitul şi Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“, arătându-se că aceasta este hrana vieţii ce va să vină, cu care credinciosul se deprinde încă de acum. Gustarea din hrana vieţii veşnice este una anticipată, dar nu una deplină, lucru arătat şi în rugăciunea rostită de preot în taină când pune miridele pe Sfântul Disc în Sfântul Potir. „…Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, pe deplin, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.“

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.“

Primirea Sfintei Împărtăşanii ne introduce mai adânc în taina prezenţei lui Hristos, ne conferă viaţa în Hristos şi ne întăreşte în aceasta. Primirea Tainelor este, de fapt, primirea vieţii în Hristos, centrarea existenţei noastre în Hristos. La Botez, când pruncul este scos din cristelniţă, se cântă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat“, cântare însoţită de ritualul înconjurării mesei pe care se află Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. În interpretarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, această mişcare rituală arată că Mântuitorul Hristos devine centrul existenţei noastre, întreaga noastră viaţă gravitând în jurul lui. Acelaşi ritual, cu aceeaşi semnificaţie, este întâlnit la Cununie şi la Hirotonie.

Dacă avem în vedere aspectele subliniate aici, vedem că Sfânta Împărtăşanie este esenţială în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, în general. Acelaşi rol esenţial îl are şi Pocăinţa. Este chemare specială făcută de Hristos încă de la începutul activităţii Sale în lume. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.“ Chemarea aceasta este asumată personal de fiecare credincios în parte, dar şi la nivel comunitar, în interiorul vieţii liturgice obşteşti. Pocăinţa asumată ca lucrare personală este răspuns la chemarea lui Hristos şi îmbracă în viaţa noastră forme diferite: rugăciuni penitenţiale, gesturi de smerenie şi părerea de rău pentru faptele săvârşite. Într-o formă mai înaltă şi mai profundă întâlnim pocăinţa asumată personal, în viaţa celor care se retrag în singurătate, în viaţa monahală.

Invitaţia la pocăinţă este asumată şi colectiv, în sensul că rugăciunile şi slujbele Bisericii au adesea şi pronunţată componenta penitenţială. De exemplu, rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…“ sau închinăciunile şi metaniile, pe care le săvârşim în cadrul sfintelor slujbe sau fiecare în parte, au conţinut şi semnificaţii penitenţiale.

(Pr. prof. dr. Viorel Sava, Ziarul Lumina)