Mircea Radu IACOBAN

Cei care, din prejudecată, ocolesc revista „Vitralii – lumini şi umbre”, n-au decât de pierdut. Este o publicaţie editată de „Asociaţia cadrelor militare în rezervă şi în retragere din Serviciul Român de Informaţii” şi, înainte de a fi categorisită simplist şi inexact „revista Securităţii”, se cuvine recunoscută ca un preţios depozit de informaţii altfel pe veci lăcătuite: număr de număr se publică interviuri, amintiri, evocări, documente, toate menite să contribuie la desluşirea fenomenului denumit generic „revoluţia română”.

Adevărat, unele materiale, în loc să limpezească, încurcă şi mai tare iţele – tocmai pentru că, aducându-se în discuţie elemente noi, pot fi şubrezite viziuni şi interpretări pe cât de „clasice”, pe atât de tabu. Pe de altă parte, apariţia revistei poate fi motivată şi de necesitatea respectării principiului „audiatur et altera pars”: până acum, am avut de a face, în bună măsură, cu un lung monolog („învingătorii au totdeauna dreptate”…) la bară fiind chemată să pledeze mai ales acuzarea. Chiar şi pe vremea proceselor dejiste exista, formal, un apărător. Cum, după 1989, n-a prea fost cazul, editorii „Vitraliilor” au trecut la auto-apărare. A adevărului, susţin ei, în vreme ce alţii i-ar putea învinui de pledoarie pro-domo.

Ca întotdeauna, se pare că adevărul se află undeva, la mijloc. Oricum, incredibil de multe-s informaţiile care abia acum ies la lumină şi, repet, cititorul n-are decât de câştigat – urmând să recurgă la propria evaluare în ce priveşte corectitudinea interpretărilor din pagina tipărită. Numărul 17/2013-2014 al revistei publică două interviuri de cert interes.

Primul cu fostul ministru al apărării din vremea lui Ceauşescu, Const. Olteanu, şi al doilea cu misteriosul personaj Gelu Voican Voiculescu. Ambii l-au avut ca interlocutor pe A.M. Stoenescu, ambele sunt (adică, au fost) luate „la cald” şi-s ori rămase nepublicate (primul), ori contestate chiar de cel intervievat (al doilea). Convorbirea Stoenescu-Voican are tonus polemic, cel care o conduce (A.M.S.) încearcă, brutal chiar, să-şi impună propria viziune (lovitură de stat!), în pofida rezervelor şi contrazicerilor interlocutorului. Recursul la „mărturii obiective” trezeşte, indirect, suspiciunea lui Voican: „Oamenii nu pot reproduce întocmai realitatea, şi atunci fabrică un discurs asupra realităţii, pe care apoi şi-l asumă (…) nu înseamnă că aia este realitatea.” Aşa o fi, numai că în temeiul multor astfel de „discursuri fabricate” s-au scris capitole ale istoriei recente, s-au construit cariere politice şi, nu în ultimul rând, s-au prăsit revoluţionarii…

Dincolo de serialul ce s-ar putea intitula „misterele revoluţiei” şi care oricând se va citi cu interes, revista oferă mari şi mărunte revelaţii, unele hâtre de tot. Ştiaţi că pe medicul personal al lui Ceauşescu îl chema Schächter şi-l însoţea pretutindeni, inclusiv în călătoriile pe alte continente? Avea să se poticnească la vizita în Egipt: gazdele nu acceptau prezenţa lui Schächter în delegaţia română. Desigur, s-a pus pe seama intoleranţei arabe faţă de evrei. Nu-i vorba de aşa ceva – au replicat gazdele – deranjează doar faptul că (avem probe!) doctorul dvs. este şi spion sovietic, şi spion israelian…

La ceasul revoluţiei, Adrian Păunescu a ratat momentul eroismului: deşi invitat să vină şi să recite în Piaţa Universităţii „cu glasul său tunător”, n-a avut curajul s-o facă (lucrurile încă nu se limpeziseră) şi când, în sfârşit, a cutezat a doua zi, a fost prea târziu şi era s-o paţe rău de tot…

Extrem de interesant articolul „Întreprinderea de pescuit oceanic, unicat al industriei alimentare din economia socialistă” (n-a fost chiar unicat: după cum rezultă chiar din text, o aveau şi RDG-iştii) din care aflăm cifre formidabile: România avea 83 de nave, cu 6000 de oameni în echipaje, iar un „polar” aducea în ţară 700 de vagoane de peşte congelat, sute de tone de ulei şi făină de peşte. Aveam cea de a treia flotă de pescuit oceanic din Europa. S-a mistuit în neant!

În sumarul numărului 17 mai aflăm, tot la obsedantul capitol „decembrie 1989”, relatări privind evenimente petrecute în diferite colţuri ale ţării. Toate au ca fond comun zăpăceala generalizată, ordinele aiuristice, acuze (multe) neîntemeiate, abuzuri şi atrocităţi de-o parte şi, mai economicos menţionate, de cealaltă, suferinţe, nedreptăţi, procese de intenţie. Oricum, „altera pars” are şi ea dreptul la cuvânt, cu atât mai mult cu cât serialul „Misterele revoluţiei” mai are mult până la ultimul episod.

Poţi - şi chiar trebuie – să nu fii de acord cu unele interpretări, dar ansamblul revistei oferă destule puncte de real interes şi informaţie inedită, am putea spune… în vrac!