„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui“ (I)

Fie că eşti monah sau mirean, în duhul liniştii şi al rugăciunii unei mănăstiri te simţi pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna, „Ierusalimul neamului românesc“, cum o numea Eminescu, acest simţământ pare să fie mai adânc, mai autentic şi e însoţit de un îndemn, acum, la puţin timp după începutul anului bisericesc: să punem punct păcatului şi început bun vieţii noastre, câte zile vom avea. Despre cât de simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relaţiile dintre monahi şi mireni, despre misiunea celor dintâi şi despre legătura sufletească a mănăstirii cu românii din afara graniţelor ţării ne-a împărtăşit câteva gânduri părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Preacuvioase părinte stareţ, spuneaţi cândva că iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu şi I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieţii noastre?

Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu şi aceasta au spus-o toţi Sfinţii Părinţi. Putem constata şi noi acest fapt atunci când ne apropiem mai mult de El şi când cunoaştem dragostea Lui cea nemărginită faţă de om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, faţă de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva decât o durere pentru Dumnezeu.

„De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte“

Cum putem pune început bun? Foarte simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede:„Cei ce se silesc, pun mâna pe Împărăţie“, iar la majoritatea Sfinţilor Părinţi găsim acest cuvânt: „Cel care vrea să pună început bun, să se silească“. Ce trebuie pentru aceasta? În primul rând, să-ţi găseşti un părinte duhovnic, să te mărturiseşti şi să pui punct păcatului. Eu am spus şi spun în permanenţă lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi“. Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare zi voi pune început pocăinţei mele.

„Să ajungi să-i vezi pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“

Sfinţii Părinţi spun că cel care-şi cunoaşte păcatele sale este mai mare decât cel care învie morţii. Cum să înţelegem acest cuvânt?

Pentru urcuşul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Aşa cum ne învaţă unii Sfinţi Părinţi, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei. Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înşine şi în urma acestor virtuţi vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune şi plăcute şi acela nu cunoaşte judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi“. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă niciodată pe nimeni şi îşi vede păcatele sale, se vede pe sine şi este mai mare decât cel care vede îngerii. Şi, aşa cum spunea un părinte al Patericului nostru românesc, Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“. Şi când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre aşa ceva.

„Cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini“

Preacuvioase părinte stareţ, care credeţi că sunt cele mai mari piedici în calea pocăinţei, pentru creştinii contemporani?

Mai întâi de toate, în calea pocăinţei stă necredinţa. Creştinii noştri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se află într-o criză a credinţei sau, dacă totuşi credinţa există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinţii Apostoli ne spun despre credinţă că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Aşadar nu este suficient doar să spun că eu cred şi să trec o dată pe săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică şi să pun o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini. A fi creştin înseamnă, mai întâi de toate, a crede şi a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că Dumnezeu este cu tine, că El îţi călăuzeşte paşii, că El îţi arată ce să faci. Şi, în al doilea rând, credinţa creează în interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar şi un dor de a-L cunoaşte cât mai mult şi de a vorbi cu Dumnezeu.

„Dacă nu ai o credinţă vie, să nu te aştepţi la linişte lăuntrică“

De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinţei şi de la trăirea intensă a lui Dumnezeu, nu-şi mai găseşte rostul, scopul vieţii sale. Vedem că s-au înmulţit sinuciderile, vedem tineri dezechilibraţi şi atâţia oameni care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a necredinţei. O credinţă vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este bucurie, este pace, este bună-petrecere, este bună-vieţuire, este aşezare şi echilibru. Dacă nu ai o astfel de credinţă, atunci să nu te aştepţi la pace, la bucurie, la linişte lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină şi să împărtăşeşti celor din jur daruri prea multe - şi mă refer aici la darurile lăuntrice, duhovniceşti, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca oricând. Avem nevoie de oameni echilibraţi, luminaţi, care să transmită bucuria, echilibrul şi lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului decât dintr-o credinţă lucrătoare, iar între virtuţile pe care trebuie să le aibă omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric fără de sfânta smerenie.

(Maria BURLĂ, sursa: Ziarul Lumina)