Cultul morţilor şi consolarea îndoliaţilor

"În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său."

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă să arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece "fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii "stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii" (Romani 14, 9), iar "dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum "trecerea în nefiinţă", distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos "stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii" (Romani 14, 9), iar "cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi" (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: "Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!" (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: "Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea".

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor(12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: "Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat" (12, 46).

(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)