Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti. Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. În acest sens, în cartea "Constituţiile Apostolice" se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Biserica în formă de navă

Aşadar, biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate, "să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii". Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară.

Corabia – simbol profetic al Bisericii

Forma de corabie a bisericii ca lăcaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte. Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.

Biserica în formă de corabie

A doua prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat. În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră. Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii. Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie.

În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale. De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea

Ca o concluzie, menţionăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice - mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi ale altora. Iată ce spune Sfântul Simeon:"Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate. Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri".

Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: "Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate" (op. cit. p. 74).

Aşadar, reţinem că biserica - lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin

(† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)