Doru POPOVICI

Antiteza din titlu este reflectarea absolut fidelă a stărilor psihice prin care trec sportivii români la intervale de timp năucitor de neregulate, oscilând între câteva secunde şi câteva luni sau câţiva ani. Într-adevăr, cu cât evenimentul este mai îndepărtat în timp, cu atât mai mari favoriţi, suntem, fie că e vorba de o calificare la vreo competiţie majoră, fie că suntem calificaţi şi avem ca şi asigurat trofeul. Sau, în cazul Olimpiadelor, medalia care nu poate fi decât de aur. Iar când chiar încep calificările ori competiţia propriu zisă, euforicii din urmă cu 4 ani ori cu două zile încep să caute (şi, culmea!, să şi găsească) explicaţii pe înţelesul nostru, al celor care habar n-avem câţi factori destabilizatori au intervenit şi pe care este clar că nimeni nu i-ar fi putut prevedea vreodată: clima ostilă, adversarii lipsiţi complet de fair play şi mânărind rezultatele în bandă cu arbitrii care urăsc România şi românii de când s-au născut, problemele familiale, conspiraţia iudeo-masonică şi, dacă toate astea nu sunt insuficiente, atunci e clar că adversarul „a fost mai motivat” (în traducere liberă: ălora li s-au dat nişte prime zdravene pentru victorie, în timp ce ai noştri s-au dus să-şi apere sărăcia şi nevoile şi neamul) şi „şi-a dorit mai mult victoria”. De unde să începem exemplificările? Poate de la mândrele Steaua şi Rapid, care n-au câştigat titlul (şi deci participarea în Champions’ League) doar fiindcă arbitrii vânduţi lui Porumboiu şi Paszkany le-au furat pe faţă. „Da’ las’ că le-arătăm noi lor în Europa League!”, au grohăit Copos şi Becali, pregătindu-se (măcar) de o nouă semifinală între ele. Începând de alaltăieri seară, euforia lor a dat direct în depresie, singura lor preocupare devenind alcătuirea de „liste negre” cu jucători. Plus căutarea primului dintre cei 14 antrenori pe care-i vor schimba până la sfârşitul campionatului. La fel de mare era entuziasmul premergător Olimpiadei: îi spargem pe toţi la canotaj (iar ăia, ai dracu’, în acest timp ne spărgeau bărcile cu burghiul), la gimnastică, la scrimă şi la polo. Rămâne cum am stabilit: la gimnastică era călcâiul, la scrimă ne-au furat arbitrii, iar la polo ne arunca arbitrul, mereu, o minge dezumflată. Sau prea umflată.