Mircea Radu IACOBAN

Generația mea începe să dea târcoale promisului ”loc cu verdeață”. Torpedoul mașinii mi-e plin cu batiste. Albe, picurate cu ceară. De la înmormântări. Ultima va trebui să-mi reamintească petrecerea pe drumul fără întoarcere a celui care a fost inginerul Alexandru Dumitrache – o înmormântare simplă, fără pretenții de fast și grandoare, în deplin acord cu modestia și buna cuviință a ”omului legendă” Dumitrache. Cum-necum, așteptată, inevitabilă, moartea năucește. Cea mai de neclintit lege a firii, marea nedreptate imposibil de contestat, datoria ce-o plătește fiecare la ceasul cuvenit, ne surprinde mereu nepregătiți.

Cu mulți ani în urmă, răposatul îmi spunea zâmbind că i s-au diagnosticat 13 boli, fiecare gravă în felul ei. Și totuși, a rezistat. În toate cele, a fost un rezistent. Până când…Numai că nu-i vorba despre o simplă moarte înscrisă-n legile omenești: plecarea definitivă a lui Dumitrache poartă și alte triste conotații. El este cel care a construit ”din iarbă” imensul Combinat de Utilaj Greu din Iași, unitate reprezentativă, cu 10.000 de salariați și cu export în 66 de țări. ”Grămada de fier vechi” CUG era dotată cu utilaje performante de ultimă generație: cea mai mare presă din această parte a Europei, iar restul mașinilor, importate din Japonia, RFG, SUA, prezentau un grad de tehnicitate și automatizare de invidiat. Combinatul a murit înaintea fostului său director general; pe Dumitrache l-a răpus cancerul – megauzina tot de cancer a răposat, acel cancer care a ronțăit toată floarea industriei românești. Amândouă uzinele prestigioase conduse cândva de Dumitrache, ”Nicolina” și CUG, găzduiesc acum supermarketuri: un Kaufland și un Selgros. În rest, ruine și… nimic. Nimic!

Produceau valori, acum înghit bani. Dumitrache a fost înmormântat în cimitirul CUG („Buna Vestire”) din cartierul CUG – combinatul dând naștere unui nou orașcât Pașcanii, dotat cu toate cele cuvenite, desigur, și cu un loc al plecărilor definitive. Fostul director general odihnește într-o criptă aflată aproape gard în gard cu uzina a cărei trudnică ridicare a ”nășit-o” de-a lungul unor ani extrem de grei, în care s-a muncit ziuă-noapte-zi și-n edificarea căreia și-au îngropat tinerețile sute și mii de ieșeni. Mulți dintre foștii salariați, cândva școliți temeinic la fața locului pentru a mânui performantele utilaje, au ținut să-și conducă fostul director pe ultimul drum. Acum, unii vând șuruburi și mutelci la tarabe din Bazar, alții s-au aciuat pe unde și cum au putut, în slujbe mărunte, deloc pe măsura înaltei lor calificări, unii sunt pensionari, alții, șomeri.

Anunțul pe care l-au dat la gazete la moartea directorului lor conține fraze puțin obișnuite: ”A trăit în vremuri grele, dar a găsit forța necesară să sădească în sufletul colaboratorilor dragostea de adevăr, frumos și dreptate și, mai presus de toate, dragostea față de orașul Iași. Acum, după o viață trăită nu în zadar, se alătură marilor săi prieteni George Lesnea, Corneliu Sturzu, Alexandru Ivasiuc, Ilie Dodea, Marin Sorescu, Ion Alexandru și mulți alții…” Cum se vede, într-un ferpar la moartea unui inginer, se amintesc numele unor cunoscuți oameni de cultură. Fiindcă Dumitrache, cu vocația construcției pe tărâmul concretului industrial, a prețuit și sprijinit ca nimeni altul faptul de cultură, astfel înscriindu-se într-o tradiție ieșeană de excepție. Odată răposat Combinatul ”lui” și al nostru, s-a călătorit și el din această lume nedreaptă. Poate cândva, cineva, se va învrednici să descâlcească ițele suspectei ucideri a megauzinei. Să zicem că pe Dumitrache l-a răpus ”o moarte bună”, grăbită, desigur, de decesul marii ctitorii în care a fost profund implicat; dispariția Combinatului (de la care a pornit și flacăra revoluției din 1989) va trebui să primească adevăratele explicații.

Până atunci, să ne amintim strofa unuia dintre prietenii cu numele menționat în ferpar: ”Cum e să știi că nu ai nici un rost / Să nu mai crezi, să speri, să nu mai vrei / Că nu mai ești de-acum necesar / Mai bine-un salt decis către… ehei!”