Creşterea duhovnicească se face în taină

"Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţă răsare şi creşte; cum?, nu ştie el."(Marcu 4, 26-27)

Omul creşte şi se desăvârşeşte. Creştinul care merge la Biserică, cel care vrea şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, nu înţelege întotdeauna la modul suprem ceea ce face. Cei mai mari dintre sfinţi erau conştienţi de faptul că nu înţelegeau toate actele liturgice la care participau sau de care se împărtăşeau, dar la care nu renunţau pentru că ştiau că prin ele cresc şi se desăvârşesc şi vor ajunge la ceea ce mulţi dintre noi punem pe un piedestal, ca ceva imposibil de atins. Oameni ca şi noi, sfinţii au avut în minte acest cuvânt al lui Hristos. Sămânţa este Duhul Sfânt care se împărtăşeşte omului prin actele bune pe care le face şi care intră în trupul său şi lucrează fără ca omul să conştientizeze. Marii sfinţi, deşi ei înşişi au făcut fapte extraordinare, nu au căutat minuni nemaiauzite sau experienţe extrasenzoriale, senzaţionalul sau chiar trăiri duhovniceşti excepţionale. Viaţa creştină presupune trăirea lui Dumnezeu în iubirea aproapelui, lucru care "apare" sau mai degrabă se dezvoltă prin exerciţiu duhovnicesc şi lucrarea iubirii.

Dacă din perspectivă materialistă trupul creşte şi se dezvoltă armonios printr-o hrană adecvată şi echilibrată în nutrienţi, fără surplusuri sau minusuri, însoţită de o activitate fizică susţinută, tot la fel, în plan duhovnicesc, trupul şi sufletul, această unitate ce alcătuieşte omul, cresc şi se dezvoltă pe măsură ce se hrănesc şi lucrează, au o activitate care permit dezvoltarea armonioasă a trupului şi a sufletului deopotrivă. De aceea, majoritatea actelor liturgice, care uneori sunt percepute eronat ca manifestându-se doar în cadrul cultului divin public, sunt lucrări care se adresează trupului şi sufletului deopotrivă, ajutându-l pe om în creşterea lui duhovnicească. De la "simpla" cruce făcută peste apa pe care urmează să o bem sau peste mâncare de post sau de dulce, în funcţie de timp şi moment, la metania din liniştea nopţii sau rugăciunea lui Iisus rostită când aşteptăm la semafor, până la mirul Mirungerii sau elementele Sfintei Împărtăşanii, toate sunt acţiuni care pun în mişcare materie şi spirit deopotrivă, creaţie care se îndumnezeieşte pe măsura deschiderii omului. Harul lui Dumnezeu nu este îngrădit de nimeni şi el se acordă total şi tuturor, deşi omul îl primeşte pe măsura deschiderii sale. Pe măsură ce se deschide, pe măsură ce se maturizează ca trup şi suflet, omul se face tot mai capabil pentru a-L înţelege şi mai ales pentru a comunica şi a se împărtăşi din dumnezeire.

Alexandru ULEA