Discuții de poeți pe prispa Mănăstirii Râșca

La Râșca oamenii au la ce se închina. Pe lângă moaște ale sfinților Haralambie, Pantelimon și Procopie, ale sfintelor Parascheva și Varvara, mănăstirea are și un odor foarte rar și de mare preț: un papuc al Sfântului Spiridon, dăruit chiar de Episcopul Insulei Corfu.

Inițial papucul fusese adus doar pentru o închinare de trei zile, cu ocazia hramului mănăstirii: Înălțarea Sfintei Cruci. Ulterior Episcopul de Corfu a hotărât să îl lase aici definitiv. Papucelul face parte dintr-o serie de papucei așezați lângă racla sfântului și schimbați periodic. Sunt schimbați pentru că, deși aparent stau mereu lângă raclă, sfântul îi folosește continuu. La schimbare, cei vechi au talpa tocită. “Pentru că Sfântul Spiridon pe tot parcursul anului umblă. El umblă cu adevărat ca să îi ajute pe cei care au nevoie de el și îi cer asta. Asta e doar una dintre minunile vii ale Sfântului Spiridon, despre care mulți pot să dea mărturie personală. E și un mare vindecător, dar și un sfânt care te ajută să iei decizii în momente de mare nehotărâre. Și am simțit asta noi înșine, aici, la Râșca”, îmi certifică Părintele David.

La hramul de anul acesta Părintele Stareț le-a promis viețuitorilor mănăstirii că va aduce o nouă raclă cu moaște rare din Grecia. O mare surpriză pentru cei care vor veni aici pentru Liturghia Arhierească ce va avea loc pe 14 septembrie.

Datorii monahale

“Orice monah are datoria să se roage pentru oameni”, îmi spune Părintele David. “Pentru cei care nu au timp să se roage. Pentru cei care nu știu să se roage. Pentru cei care nu vor să se roage, că mai sunt și din ăștia… Călugărul, prin faptul că nu mai este prins în aceste frecușuri ale Lumii, este dator să se roage pentru cei care au rămas în hățișul acesta. Prin rugăciune pot da călugării cel mai mare ajutor. Nu știu cât ajutor poți da, dacă te apuci să dai niște sfaturi, eu știu, tehnice… Spre exemplu unui om care are o problemă cu șeful la serviciu, te apuci să îi dai o dezlegare lumească, îi spui tu cum să se poarte cu șeful… Asta o poate învăța de la alții din Lume. Călugărul și Preotul Duhovnic trebuie să vadă în ce fel problemele astea lumești pot avea o dezlegare duhovnicească. De multe ori sunt păcate vechi, păcate pe care oamenii nu le mărturisesc, sau le mărturisesc dar nu ies din ele, și care plutesc ca o umbră asupra vieții lor. De aici pornesc multe neplăceri. Și la serviciu, și în familie… Astfel de păcate se infiltrează în viața noastră și o rod. Iar misiunea duhovnicului asta e: să vadă care-i păcatul, să îl identifice și apoi să-l vindece, cu mijloace duhovnicești.”

Să ne rugăm curat

Peste deal e Mănăstirea Neamț, dar viforul apocaliptic n-a trecut dealul. “Noi trebuie să ne rugăm. Să ne curățăm de păcatele noastre. Să fim pregătiți. Că așa, dacă ne tot gândim la Apocalipsă și nu facem nimic pentru noi în viața noastră, nu rezolvăm nimic.” Pe de altă parte, Părintele David e conștient că amenințarea pe care o implică un control permanent al omului exercitat prin actele biometrice și prin cipuri e reală și are legătură cu viziunile evanghelistului din Apocalipsă. Totuși, “nu putem vorbi despre lepădare decât dacă ea e făcută conștient. Nu cred că voi mai prinde eu vremea când oamenilor botezați li se va cere explicit să se lepede de Hristos sau să se închine altcuiva.” Concluzionăm că acum suntem în faza unor etape intermediare ale acestei lepădări, care urmăresc îndepărtarea de Hristos, și aruncăm două priviri temătoare către dealul dincolo de care se simte, apăsătoare, umbra Mănăstirii Pentru Vodă. Acolo, Părintele David n-ar fi lăsat să slujească. Are un card pe care i l-a făcut cadou tatăl său. “Dar pot să renunț la el”, îmi spune. Și eu am un card, la care ar trebui să renunț dacă aș vrea să fiu împărtășit cu Sfintele Taine la mănăstirea iubitului Părinte Iustin Pârvu…

“Să căutăm să învățăm să ne rugăm. Să ne rugăm curat. Dacă ținem poruncile și ne rugăm nimeni nu ne poate face nimic. Noi nu prea știm să ne rugăm. Mulți dintre noi se roagă ca închinătorii la idoli, prin bolboroseli indescifrabile. Sau nu se roagă deloc. Trebuie să știm ce să-i cerem lui Dumnezeu și să ne străduim să lucrăm cu noi înșine ca să merităm lucrurile pe care le cerem”, adaugă prietenul meu.

Cum alergând după două găini putem întruchipa copilăria

Părintele David îmi arată gospodăria mănăstirii. Între frumoasele aranjamente florale din curte găsim două găini. Pe chipul Părintelui David izbucnește o fărâmă de copilărie poznașă. Mă invită să le scoatem afară din curtea mănăstirii, fugărindu-le, lucru care se va dovedi mai ușor de făcut decât pare. O joacă. L-am văzut în seara precedentă și pe tânărul călugăr care îngrijește de ale bisericii alergând o mâță. Un strop de copilărie și pentru el.

Cei cinsprezece călugări nu fac față tuturor muncilor pe care le cere gospodăria foarte mare a mănăstirii, așa că mănăstirea are și angajați. Cei de la joagăr, de pildă. Ascultările se fac prin rotație, cu excepția bucătăriei și a bisericii. Mănăstirea are un atelier de lumânări, unul de tămâie și a avut până de curând și unul de icoane. Iconarul a plecat, la Mitropolia Americii de Nord, lăsând în urmă multe regrete. După ce îmi laudă mult “purcelușii” mănăstirii, reușim să și vedem unul, singuratic, pripășit într-un colț al grajdului. Aici nu se consumă carne de porc decât de Crăciun, așa că mănăstirea face troc cu sătenii din împrejurimi. Atelierul de lumânări, produce, pe baza unei tehnici rudimentare – un cadru pe care sunt întinse sfori care sunt scăldate în oala cu ceară, lumânări de ceară curată, pentru nevoile mănăstirii. Aici s-a nevoit companionul meu de-a lungul zilei precedente.

Spre Casa de ajutor pentru săraci de la Bogdănești

Părintele David îmi spune câteva lucruri și despre complexul duhovnicesc de la Bogdănești. Un cămin pentru nevoiași îngrijit de Părintele Ghoerghe Andrieș, preot de mir al localității. Aici sunt ținuți aproape o sută de bătrâni și neputincioși. E un proiect al Episcopiei și o mare lucrare a Preasfințitului Pimen, care îngrijește el însuși de un alt cămin de bătrâni, la Suceava. “Le face de mâncare el personal, în fiecare dimineață”, îmi spune prietenul meu, Părintele David. Mi-a stârnit interesul peste măsură. Cine nu și-ar dori să vadă un Arhiepiscop care le face de mâncare unor nevoiași? Și chiar în aceeași zi, urcându-mă și până la Bogdănești ca să văd Centrul Duhovnicesc, sunt chemat de Părintele Gheorghe Andrieș la o sfințire de troiță în Bogdănești. La sfințire va veni și Episcopul Sucevei și al Rădăuților, Pimen.

Preasfinția Sa Pimen

Plouă, dar cât ar ploua de tare, lumea nu pleacă. Câțiva s-au aciuit sub un umbrar improvizat dintr-o folie de nailon peste o viță din poarta unui om. Alții, cei prevăzători, și-au întins umbrelele. Plouă cu gheață. Dar merită să rămâi, pentru că slujba care urmează este ținută, de la un capăt la celălalt, de însuși Preasfinția Sa. Când îl aud citind și pomelnicele, îmi dau seama că sunt în fața unui monument al smereniei. Sunt pe lângă el preoți și diaconi, dar Preasfințitul, în ciuda vârstei sale înaintate, slujește el însuși, de la un capăt la celălalt. În Moldova credința e mai mare decât oriunde altundeva în România. De la Rogozul Vrancei până la perla coroanei mănăstirilor României, Voroneț, credința moldovenilor a durat secole și s-a îmbogățit permanent, ducând la apariția unor asfel de fapte de mare duhovnicie cum sunt cele ale Preasfințitului Pimen.

“Orice troiță, orice locaș de cult e o întărire a credinței noastre”, ne spune la sfârșit Preasfinția Sa. Și orice gest de mare pioșenie, cum e cel pe care tocmai l-am văzut și consemnat la fel, îmi spun eu. (de Marius Ianuș)