Roadele necazurilor

Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul – pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea şi atâtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.

Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gândindu-se la câştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.

Nădejdea creştinului este sigură şi veşnică

În viaţa creştinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi.

Să nu trecem cu uşurinţă peste povaţa Apostolului. S-o cercetăm cu atenţie, pentru că ne învaţă cu multă înţelepciune. Care este cel mai profund înţeles al ei? Ce vrea să ne înveţe? Ascultaţi!

Apostolii au străbătut lumea-n lung şi-n lat, dezrădăcinând rătăcirea idolatră şi răspândit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curăţat murdăria păcatului şi i-au învăţat pe creştini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, aşteptând învierea morţilor şi împărăţia cerurilor.

Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoşător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate oraşele, în toate casele. Predica evanghelică a desfiinţat morala veche şi a adus una nouă. Astfel luptătorii tradiţiilor idolatre s-au răsculat. Împăraţii şi domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmaşii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioşilor Lui. Prigoane, arestări, întemniţări, exiluri, ameninţări, torturi cumplite, morţi dureroase…

Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.

Încercările se sting odată cu viaţa aceasta

Văzând, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).

În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftând şi strigând de durere pentru răutăţile pământeşti. De ce oftează oare? Întrucât aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucât chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.

Ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă

Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).

Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).

Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei

Vezi ce suflet puternic, ce cuget înalt, ce minte statornică? Nu aleargă numai după slavă, ci se mulţumeşte şi cu nevoinţele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă şi în suferinţă. Nu-şi găseşte odihna numai în biruinţă, ci se desfată şi în luptă. Da, se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credinţa şi nădejdea noastră în viaţa veşnică, dar şi pentru necazurile, suferinţele şi chinurile pe care le încercăm în viaţa trecătoare. Şi în continuare vă voi dovedi acest lucru.

Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfârşit încearcă satisfacţie, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinţei.
Cu creştinii nu se întâmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).

(din “Problemele vieţii”, Editura Egumenita, sursa: www.ioanguradeaur.ro)