Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.
De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.
Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită”; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.
Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata”. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist”. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.

 

Să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă

Sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.
Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?”; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne” şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu” sau „Chiar trebuie să o fac?” „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu”? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi.

(Traducere şi adaptare de E. Palade după Metropolitan Anthony of Sourozh, Sermons. Prayer and Life, sursa: www.ziarulumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum să ne rugăm eficient?.

Comentarii