- Între curaj şi laşitate -

Se ştie că încă din copilărie ne plac eroii. Îi îndrăgim şi încercăm să ne identificăm cu ei. Multe generaţii de copii au crescut cu Făt-Frumos, cel care-i învingea pe zmeii şi pe căpcăunii cei răi, pentru a o elibera pe Ileana Cosânzeana. Ne gândeam: oare cum este să fii Făt-Frumos şi cum este să nu-ţi fie frică de nimic? Am citit „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, „Pintea viteazul”, apoi, după câţiva ani, „Contele de Monte Cristo”, cu Edmonto Dantes, „Cei trei muşchetari”, „Copiii căpitanului Grant”, cu Robert şi „Cocoşatul” de Paul Féval, cu Lagardère, un spadasin căruia nu-i stătea nimeni în faţă. Am văzut filmul „Zorro” cu Alain Delon, care-i punea la respect pe cei ce înşelau poporul şi-i ajuta pe cei nedreptăţiţi. Prin clasa a III-a, a IV-a, doamna învăţătoare ne-a învăţat cântecul „Ştefan, Ştefan, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare...” . Ştefan cel Mare nu era canonizat pe atunci. Cu toate acestea, tresăltam când cântam cântecul ăsta. Era cântecul care pe mine mă mişca cel mai mult. Sâmbăta, duminica, dar mai ales în vacanţe, copiii de la bloc mergeam la Cetate, să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii, sau de-a Ştefan cel Mare şi tătarii. Nu voia nimeni să fie tătar. Toţi eram Ştefan cel Mare. Rar îl convingeam pe câte unul mai mic sau mai slab şi mai neîndemânatec să fie măcar o tură tătar (dacă voia să mai fim prieteni cu  el). Accepta să fie, dar era un tătar fără tragere de inimă, parcă deghizat şi cu o expresie de om încurcat. Nu prea ne mulţumea. El nu avea nimic cu Moldova iar cu Ştefan cel Mare nici atât. Aceştia au fost eroii noştri şi nu numai aceştia. Copilăria ne-a fost inspirată şi de „Nemuritorii” lui Sergiu Nicolaescu, într-o distribuţie de excepţie şi cu o coloană sonoră asigurată de Phoenix. Toţi eram de partea binelui şi doream să luptăm pentru dreptate. Nu prea eram iniţiaţi în viaţa duhovnicească, era înainte de 1989. Aveam totuşi câteva noţiuni. Se mai trăgeau clopotele pe la biserici şi ştiam că este slujbă. Participam de câteva ori pe an la Sfânta Liturghie şi la câteva evenimente religioase (botez, cununie, Ajun). Cert este că nu ştiam că există şi un alt fel de eroi. Eroi ai credinţei. Nu ştiam nimic despre sfinţi. Am început să citim literatură religioasă începând cu 1990. Au apărut publicate  „Pelerinul român”, „Mântuirea păcătoşilor”, „Sinaxarul”, „Pelerinul rus”. Am înţeles că elita unui neam este alcătuită nu numai din eroi şi genii, ci şi din sfinţi. Şi aceştia sunt mai întâi. Am înţeles că prin sfinţi, eroi şi genii au rezistat şi rezistă neamurile. Au rezistat prin puţini.

 

Sf. Mucenic Dimitrie, i se arată voievodului Ştefan cel Mare

Ceea ce a stârnit această meditaţie este sărbătorirea Sfântului Mucenic Dimitrie. Am simţit că trebuie spuse câteva gânduri. Asta cu atât mai mult cu cât ştim că voievodul Ştefan cel Mare, după lupta din 26 octombrie 1497 de la Codrii Cosminului, când i se arată Sfântul Mare Mucenic Dimitrie pe câmpul de bătălie, întors acasă, va pune piatră de temelie în târgul Sucevei pentru ridicarea unei noi biserici. Cea a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Din nefericire, această biserică, se pare în urma unui cutremur, s-a pierdut şi, peste vechea temelie se va construi actuala biserică, de către Petru Rareş (1534-1535). Sfinţii Mucenici sunt între sfinţi o categorie specială. Sunt cei care s-au menţinut în adevăr cu preţul vieţii lor. Sunt cei a căror credinţă în Înviere a fost mai puternică decât frica morţii. N-au biruit prin ei înşişi, prin puterea lor, ci prin ajutorul primit de la Dumnezeu, pe Care L-au invocat, prin Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, care a biruit păcatul şi moartea şi prin Învierea sa ne-a dăruit viaţa veşnică. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mucenicii au biruit păcatul şi minciuna şi în final şi moartea. Aparent, în gândirea lumească fără putere, mucenicii au fost învinşi. În realitate, ei sunt cei învingători. De aceea sunt numiţi în cântări „purtători de biruinţă” sau „buni biruitori mucenici”. Nu sunt „rău biruitori”, ci „buni biruitori” pentru că au biruit răul cu binele, au opus urii dragostea lor. Credinţa lor puternică a întărit pe mulţi, a întărit Biserica. De altfel, se şi spune că la temelia Bisericii se află Sfinţii Mucenici.  În fapt, la sfinţirea unei biserici, se pun în mijlocul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi la fel, în Sfântul Antimis ce este aşezat pe Sfânta Masă, sfinte moaşte de la un mucenic. Niciodată de la un alt sfânt. „În timpul Sfintei Liturghii, Sfântul Potir stă exact pe acele sfinte moaşte din Sfântul Antimis şi pe cele din mijlocul Sfintei Mese. Asta ne arată încă o dată că puterea de jertfă a mucenicilor vine din Sfânta Euharistie, din trupul şi sângele Mântuitorului.”

Omorârea Sfântului Dimitrie, la 26 octombrie 296 la Tesalonic a tulburat tot oraşul. Era persoana cea mai importantă din zonă, era guvernatorul. Tânăr şi aparţinând unei familii de nobili, era foarte iubit. Făcea însă un lucru necugetat după mintea unora, propovăduia, în acea atmosferă viciată de idolatrie şi imoralitate, creştinismul. Vorbea pe faţă despre dreapta credinţă şi îi aducea pe mulţi la adevăratul Dumnezeu. Ştia ce poate să piardă menţinându-şi poziţia, ştia şi ce poate să câştige. Nu a putut face altfel, nu a acceptat compromisul.

 

Oportunism

Astăzi, adesea ne confruntăm cu oportunismul. Oportunistul, carieristul caută avantajul pentru el şi nu adevărul. De multe ori îşi caută avantajul în numele adevărului. În aceste condiţii, modul de gândire se perverteşte. Mintea nu mai discerne adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, ci gândeşte doar în logica profitului. Trăind timp îndelungat „anormalitatea” ca pe singura normalitate, se produc pervertiri la nivelul sufletului. Ajungem să credem că nu se poate trăi altfel, că aşa trebuie să fie. Adesea frica ne face să fim atât de diplomaţi, atât de cumpătaţi, încât pierdem exerciţiul de a mai spune adevărul. Ne exersăm prudenţa atât de mult încât nu mai realizăm poate că de mult suntem în tărâmul laşităţii şi chiar al apostaziei. Generaţia noastră după revoluţie a avut neşansa, în societatea concurenţialistă ce s-a „acomodat” în România, să descopere egoismul înainte de a şti ce este generozitatea. Fericiţi sunt copiii ai căror bunici sau părinţi îi învaţă de mici că modelele cele mai frumoase şi mai înalte sunt sfinţii. Sfântul Dimitrie să ne inspire.

(Iulian MARCU, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Viaţa omului.

Comentarii