Ce as vrea sa stiu despre Paste

În ultima vreme, dorul de ducă al oamenilor pare să fi crescut foarte mult... Parcă nu mai au stare. Cel mai adesea, după o sărbătoare mare, colegii de clasă, cei de la serviciu, te întreabă unde ai fost. Dacă e Crăciun, destinaţiile sunt diverse.... Elveţia, pentru că zăpada e mai abundentă în Alpi, Franţa, pentru că pomul de Crăciun e mai strălucitor pe Champs Elysées, sau Italia, pentru că e mai rafinat concertul de colinde.

Cu Paştele, lucrurile stau puţin altfel. Nu se ştie de ce, oamenii nu vor să plece prea departe de casă; simt că ar pierde ceva dacă se înstrăinează prea mult. Simt în mod nelămurit că e ceva cu ziua asta şi ar vrea să descopere ce e, să se apropie de taină. E ceva ce parcă cei de demult ştiau iar noi nu mai ştim... S-au închis nişte porţi şi noi nu mai avem cheia.

Şi atunci, nu e decât o singură soluţie: să căutăm oamenii care ştiu, care mai trăiesc taina, care ne pot spune şi nouă formula magică pentru a intra pe un tărâm altfel inaccesibil. Dar unde să-i găseşti? Ca şi cheia tainei, oamenii aceştia stau şi ei pitiţi. Într-un vârf de munte, la marginea unei păduri, lângă vreun izvor cu apă limpede din ţara fagilor. Şi aşa aflăm primul indiciu... căci Ţara Fagilor nu e alta decât Bucovina, aşa cum a fost ea denumită de austriecii care au stăpânit-o o vreme.

Ce spun oamenii aceştia? Ce e cu Paştele? De ce trebuie sărbătorit într-un anume mod şi nu altfel? De ce? Pentru că fiecare tradiţie, fiecare obicei îşi are rădăcini adânci şi are o semnificaţie pe care noi, ce de astăzi, n-o mai ştim. Noi doar urmăm maşinal nişte instrucţiuni, fără a înţelege că ele nu sunt puse doar pentru a fi urmate, ci mai ales pentru a fi înţelese şi trăite.

Deniile

Dar să vedem despre ce este vorba. Paştele, ca orice sărbătoare, vine după ce ne pregătim puţin. Orice aniversare îndeobşte nu „dă buzna peste noi”, ci o ştim din vreme şi ne străduim „să iasă” cât mai bine. Pregătirea începe cu 40 zile înainte de sărbătoare, pentru ca tot omul să aibă timp să fie gata când a sosit vremea. Dar, cum se întâmplă de obicei, tot ultimele zile sunt cele în care ne sârguim mai mult. Astfel, ultima săptămână dinaintea Paştelui e cea mai „încărcată”. Pregătirea presupune însă două coordonate: una materială şi una spirituală, pentru ca omul, care e şi trup şi duh, să fie pe deplin mulţumit.

Încep aşadar Deniile. Ce sunt acestea? Sunt slujbe deosebite, care au loc numai în timpul Postului Mare; ele au loc în fiecare seară şi au rostul de a ne apropia mai mult de evenimentul ce urmează. În cântări frumoase, ni se povesteşte ce s-a întâmplat în Ierusalim cu peste 2.000 ani în urmă. E un mod viu de a pătrunde sensul sărbătorii, pentru că mesajul ni se adresează nouă personal, celor ce ne aflăm în Biserică. Nici rânduiala cea din afară nu trebuie uitată. E vremea să se facă curăţenia prin case şi ogrăzi, se curăţă copacii, se vopseşte, se văruieşte, totul trebuie să fie curat şi proaspăt pentru sărbătoare.

Bătrânii obişnuiau să mănânce puţin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau nimic până în Joia Mare, când se spovedeau şi se împărtăşeau. Tinerii mâncau în această săptămână numai pâine şi poame uscate, bând doar apă de izvor.

Era vremea când nu se mai lucra la câmp şi fetele îşi croiau şi-şi coseau haine noi. Era o adevărată întrecere, fetele împlântau acul cu dibăcie, pentru că acum urma să se vadă care dintre ele va avea cămeşa cea mai frumoasă, cea mai meşteşugit făcută şi cu modelele cele mai complicate şi mai artistice. Era o „luptă” frumoasă, din care cel mai mult a avut de câştigat arta populară, pe care o vedem expusă astăzi în muzee sau purtată cu cinste în locurile în care modernitatea încă nu şi-a cerut preţul.

Joia Mare

O zi specială din această săptămână este Joia Mare. Este ziua când Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor săi, când a avut loc Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. Ea a fost convertită de poporul român într-un mod foarte original în ce priveşte îndeletnicirile lui. După tradiţie, Joia Mare, numită şi Joimăriţa, este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La cele leneşe se spunea că vine Joimăriţa să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le va prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete nemăritate şi dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru şi să primească ouă de încondeiat pentru Paşte. Joia Mare este cunoscută însă mai ales ca ziua în care se înroşesc ouăle. Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu petale de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau untură. Ele sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum iese puiul din găoace.

Închistritul ouălor

Există o tradiţie deosebită în Bucovina cu privire la ouăle de Paşte şi care se numeşte „închistritul ouălor”. Ele se mai numesc şi „ouă muncite”, iar strădania de a le face frumoase este o mică jertfă întru răsplătirea patimilor pe care le-a suferit Hristos în lume. Unealta cu care se „închistresc” ouăle se numeşte „chişiţă” (un vârf ascuţit de tablă de aramă, care se fixează de un beţigaş subţire) care, interesant, nu se mişcă în timpul „decorării”, ci oul este cel care se învârteşte în jurul lui. Cum se face mai exact? Cu acest vârf se acoperă oul succesiv cu ceară, apoi este scufundat în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roşu, verde, albastru, negru. Se folosesc diferite forme: geometrice, zoomorfe (adică forme de animal), fitoforme (adică forme de plante): romburi, triunghiuri, puncte, frunze de stejar, brad, coarne de berbec, coarne de cerb, steaua magilor, cârligul ciobanului, crucea Paştelui şi altele.

Vinerea Mare

Urmează apoi Vinerea Mare, care este o zi de întristare pentru întreaga creştinătate. Este ziua în care a fost răstignit Mântuitorul lumii. Din păcate, acest eveniment ne apare nouă astăzi cam abstract. Nu prea ne putem imagina suferinţa Lui. Noi avem nevoie de imagini concrete. Am văzut recent un film, „Most”, în care era vorba despre o relaţie specială între un tată singur care îşi creştea băieţelul de vreo 10 ani. Un copil cuminte şi isteţ, care îşi însoţea tatăl pretutindeni. Tatăl lucra la căile ferate şi l-a luat pe băieţel cu dânsul într-o zi. Şi atunci, s-a întâmplat. Un tren care trebuia să ajungă la o anumită oră a sosit mai repede şi tatăl nu apucase să schimbe macazul. Urma un dezastru feroviar, căci trenul ar fi deraiat, negăsind şina la locul ei. Toţi oamenii dintr-un tren – şi nu erau puţini – urmau să moară. Băieţelul a observat şi el şi a fugit spre macaz, încercând cu puterile lui să facă ceva. Numai că în zbaterea lui, a căzut între şine şi iată-l pe tatăl copilului pus într-o situaţie dramatică: să aleagă între viaţa atâtor străini şi viaţa copilului iubit. A ales să tragă maneta şi să-şi zdrobească copilul între fiare. Oamenii au trecut nepăsători, nici n-au ştiut măcar de jertfa lui. Alegerea aceasta pare de neînţeles pentru egoismul nostru, dar când am văzut motto-ul filmului, lucrurile s-au limpezit. Nu era el primul confruntat cu această alegere: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat…” O alegere care e zguduitoare, când încercăm să ne-o imaginăm de-adevăratelea.

Prohodul Domnului

Pentru a ne face şi noi părtaşi acestei suferinţe, participăm, seara, la o slujbă deosebită, care se numeşte Prohodul Domnului. În mijlocul Bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi de Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. Suntem astfel cu toţii de faţă la înmormântarea Domnului.

În tradiţia populară, acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că e o zi de post negru (adică nu se mănâncă nimic până seara, când se ia anafură de la Biserică). După cântarea Prohodului, care e una din cele mai emoţionante cântări, se înconjură Biserica de trei ori de către toţi cei adunaţi.

Oamenii se feresc de activităţile lor obişnuite, ca să nu intre în ritmul vioi al vieţii, ci respectă tonul sobru al zilei: femeile nu coc pâine sau altceva (deşi treburile le îngrămădesc cu o zi înainte de Paşte), nu cos, nu ţes, tu torc. Ard tămâie în casă şi afară, pentru ca gângăniile şi alte năpaste să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la Biserică.

Sâmbăta Mare

Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii lui în iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua când se termină toate pregătirile, iar spre seară creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopţii. De ce începe chiar la miezul nopţii? Pentru că Mântuitorul n-a mai avut răbdare, a „grăbit”, cum s-ar spune Învierea, ca. să ne bucurăm cât mai repede, să nu aşteptăm nicio clipă în plus. Ce semnificaţie are pentru noi Învierea? Ştim că e o sărbătoare mare, ne pregătim cu toate bucatele aşa cum trebuie, păstrăm rânduielile cele dinafară, dar prea multe despre Învierea Domnului nu ştim. La ce ne-a folosit nouă aceasta? Care este sensul ei? Nu e prea uşor de explicat, după cum nu e nici uşor de înţeles. E momentul cel mai important pentru om din câte există. E momentul când Dumnezeu cel Atotputernic a luat chip de om, a adunat în El firea dumnezeiască şi firea omenească, pentru a ne oferi un model a ceea ce putem noi fi. Noi, nişte oameni care, vedem bine, greşim în toată vremea, avem această şansă de a deveni desăvârşiţi. Nu doar îngăduitori, ci cu adevărat buni, nu doar deştepţi, ci înţelepţi, cu ajutorul Celui care ne-a arătat cum se poate aceasta. Dovadă că este posibil sunt sfinţii din calendar, care au îndrăznit să urce „scara” care duce la cer şi să devină cu adevărat liberi.

Tradiţie

E un moment de mare bucurie spirituală, care îşi are un bogat corespondent şi în cele „de-ale gurii”. E momentul tradiţionalei păşti, care se face în formă rotundă, tot dintr-o tradiţie populară, potrivit căreia scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar în mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză, iar apoi pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat: flori, spirale, frunze. Înainte de a face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni şi apoi se apucă de plămădit.” Faza coacerii e de asemenea un ritual: „când dau în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţii şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă/ Cruce-n masă / Cruce-n tuspatru/ cornuri de casă”.

Pasca

Pasca se mănâncă, sfinţită (adică binecuvântată de preot la sfârşitul slujbei Învierii) duminică dimineaţă, atunci când se întorc de la biserică, alături de toate celelalte bunătăţi care au fost pregătite. Există datina ca, înainte de masă, cei ai casei să se spele pe faţă cu un ou roşu şi cu un bănuţ (tradiţional de argint) pentru a fi roşu la faţă (sănătos) şi curat ca argintul (la suflet). Se ciocnesc ouăle, spunându-se „Hristos a înviat!” şi este o mare bucurie pentru cei care au postit să se aşeze acum, mulţumiţi şi veseli, faţă în faţă cu toate cele din coş!

Toate acestea reprezintă identitatea noastră, reprezintă cine suntem noi. Arată că nu suntem nişte frunze în vânt, purtate de ici până colo, ci că avem nişte rădăcini adânci şi puternice. Toată această avuţie ni s-a transmis, face parte din fiinţa noastră, este a noastră. Dar pentru ca ea să nu se piardă, ar trebui s-o mai cercetăm din când în când, s-o mai „scormonim”, s-o mai scoatem la lumină, şi abia atunci vom fi cu adevărat moştenitorii cei bogaţi.

Cristina ADOMNIŢEI
Fundaţia SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro )