Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Iată ce spune Mântuitorul: Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Cât de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la câtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?
Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: „Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi” (Facere 46, 26).
Iată că Sfânta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfânta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai când acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.
Ce este omul?
Omul este un sâmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pământ. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.
Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfântul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).
Îngerii.
Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mâhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, până la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul şi slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14).
Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).
Omul este icoana Preasfintei Treimi.
Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putând şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.
Dar sufletul omenesc, imitând pe serafimi, când ajunge desăvârşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atâta dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încât, pe drept cuvânt, este "un serafim în trup, un serafim pământesc".
Omul este mai mic decât îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decât aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului despre Sfântul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decât îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfântul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvânt şi prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfântului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.
(Părintele Cleopa)
