Cezar STRATON

Vremuri... Confesiuni, dinspre jurnaliștii de dinainte de 89. Aici, de la Dinu Lazăr, un consacrat fotoreporter: Anii 1980 și ceva, pe acolo. Foamete, nene! Nu era aia, nu era aia, totul pe pile și relații. Lucram ca fotoreporter la Casa Scânteii, eram pe felia de cultură, peisaje, modă, artiști, vaxuri, d-astea. Mai publicam pe la ”Rebus”, niște coperte, pe la revista ”Moda”, unde se mai putea băga câte o poză... Mergea treaba binișor... La etajul doi la Casa Scânteii, era un bufet - ciorba și felul doi, acceptabile. Mai veneau acolo Mircea Dinescu, apărea și Vadim Tudor, care lucra la Agerpres și era chiar distractiv, veneau și toți ziariștii de la Flacăra. ”Păi și ce faci mâine, boierule, mă întreabă Horia Pătrașcu, amicul scenarist, care era la rubrica de scrisori de la Flacăra?!” - Plec mâine la Călărași, să fac niște peisaje la răsărit de soare, cu noul combinat siderurgic, zic eu. - Bă, tinere! Tu nu fi prost, zice Horia. E acolo un abator și o fabrică de salamuri, fac ăia chestii senzaționale. Te duci la poartă, zici că vrei la tov. director, e unul Cutare - și îmi zice un nume, nu-l mai știu, acum... Tu zici că lucrezi în presa centrală și că vrei să îi faci niște portrete, cum că el a depășit planul! Bei o cafea, îl ții ca la studio, privirea la dreapta, bărbia în față, acum mâinile sub bărbie, d-astea de ale tale, îl freci la marea artă, să aibă ce povesti, el acasă, la nevastă... hai, că la asta, cu pozatul... ești bun. Tu faci numai ”click- click” - poți și să nu ai film (că oricum nu-i publicăm noi moaca - n.a.) - și la sfârșit o să îți facă un salam-două-cinci cadou. Tu iei vreo patru, că dacă nu îmi aduci și mie măcar un salam uscat de acolo te-am belit! Măi, oameni buni, Horia parcă mi-a scos o ceață de pe ochi! Am făcut exact cum m-a învățat el, știu că acu el ne privește de sus și zâmbește. Așa am început să fac mereu și veneam și cu niște crenvurști la redacție, de am devenit persoană importantă. În alt an, am fost cu Trabantul tocmai la Dăbuleni cu colegul Mihai Pelin, ăla de avea să scoată ”Cartea albă a securității”, și am adus atâția pepeni de am rupt suspensia Trabantului! Dar asta e altă poveste. Așa mergeau lucrurile. Trebuia să te descurci.

Mița Biciclista.Despre farmecele Mariei Mihăescu, tânăra cu ifose pariziene, apărută de la o vreme prin București, se vorbea tot mai mult, de ceva vreme, prin terasele și cafenelele Capitalei. „Când venea pe Calea Victoriei, aristocrații de la Capșa, burghezii de la Oteteleșanu și boemii de la Kubler abandonau politica și șvarțul, ca să admire superbul exemplar ciclist”, notează un cronicar al vremii. Nu era Maria Mihăescu prima domnișoară de pension, întoarsă de la Paris, care lăsa în urma ei dâre de parfum franțuzesc pe Calea Victoriei, orașul era plin de duduițe de familie bună, îmbrăcate la ultima modă și care încercau să epateze graseind cu talent, dar noua apariție avea un șarm special. În primul rând, bicicleta! Îndrăzneala de a pedala pe Calea Victoriei, cu pletele în vânt! Nimeni, până la ea, nu-și luase curajul să se plimbe pe două roți prin centrul orașului, sfidând polițaii care încercau s-o admonesteze pentru extravaganțele ei.

Superstiție.O superstiție în jurul omletei (din care, pe insula normandă, se fac anual în jur de jumătate de milion de porții!) susține că, dacă un candidat la președinția franceză vizitează Mont-Saint-Michel și nu mănâncă omleta, acel candidat negreșit va pierde alegerile. Povestea „Omelette tu mangeras, président tu seras” a început cu Georges Clemenceau, care a vizitat insula, dar nu a mâncat omleta înainte de înfrângerea din 1920 în fața lui Paul Deschanel. Charles de Gaulle, Georges Pompidou și François Mitterrand au mâncat cu toții omleta înainte de victoriile lor. Édouard Balladur a vizitat Mont-Saint-Michel, însă, din cauza sosirii la o oră târzie din noapte, nu a mai apucat să mănânce omleta și a fost învins de Jacques Chirac, care a avut grijă să respecte tradiția. Nicolas Sarkozy și-a lansat campania din 2007 chiar la Mont-Saint-Michel și a mâncat omleta, câștigându-și astfel accesul la Palais Élysée. Îndemnat de înțeleapta sa soție Brigitte, Emmanuel Macron nu doar că a făcut la fel, dar a adoptat rețeta acestei omlete ca pe una dintre mâncărurile sale preferate. (Dan Silviu Boerescu)

Ori... ori!O chestiune de alegere. El: Vreau să mă căsătoresc cu tine și să fiu fericit. Ea: Hotărăște-te, omule! Ori una, ori alta…

Mădular.Barbara, lady Castlemaine, l-a descris pe amantul ei regal, Carol al II-lea, ca fiind superb înzestrat, ceea ce l-a făcut pe prietenul ei, lordul Rochester, să scrie: ”Dorințele-i trupești nemărginite nu-s mai presus de forța-i, / Căci deopotrivă-s la lungime și sceptrul lui, și-al său mădular.” Auzind acest distih, amanta lui Ludovic al XIV-lea, prințesa de Monaco, a menționat că, deși puterea lui Ludovic era mare, ”sceptrul” lui era mic prin comparație cu acela al vărului său, regele Carol, de peste Canalul Mânecii. (Eleanor Herman, ”În pat cu regele”)

Sărut.”Despre sărut: unii spun că sărutul ar fi un păcat. Dar dacă el n-ar fi potrivit legilor firii, atunci avocații l-ar interzice. Dacă el nu ar fi sfânt, preoții nu l-ar da. Dacă nu ar fi (și) cuviincios, fecioarele nu l-ar îngădui. Iar... dacă el nu ar fi din belșug, oamenii săraci nu l-ar cunoaște.” (Robert Burns, 1756-1796)

Dendrofilie.Dendrofilia este fetișul pentru copaci și păduri și nu are nici o conotație sexuală. Un dendrofil este o persoană care, de obicei, petrece o perioadă considerabilă de timp în preajma copacilor, care găsește plăcere în a-i îmbrățișa și, dacă are de gând să călătorească, optează să campeze în natură mai degrabă decât să stea la hotel. Toate aspectele legate de conservarea copacilor (care ar trebui să fie un obicei comun pentru noi toți, să recunoaștem) se regăsesc în fetișul dendrofil.