De ce și pentru cine scriu?...

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Primesc uneori în cursul dialogurile verbale, pe ”rețele” și în comentariile din presă, remarca: ”Degeaba scrieți, că cei vizați de dumneavoastră nu citesc, nu înțeleg și nu se corectează!...”; cei vizați fiind vânătorii de trofee, practicanții off-road-ului, ai moto-cross-ului și ATV-ismului prin codri, tăietorii de pădure, transportatorii și gateriștii hulpavi, constructorii de drumuri, pârtii de schi și cabane peste tot în spațiile sălbatice, patronii pescadoarelor industriale, patronii balastierelor din albii, constructorii microhidrocentralelor care confiscă râurile, fabricanții chimicalelor agricole și farmaceutice etc...; lista e tare lungă, înăuntrul ei fiind toți cei care au transformat planeta într-un teren privat ”de muls și otrăvit”, strivind ”corola de minuni a lumii” pentru nemăsuratul lor câștig...

De aceea, trebuie să mărturisesc ce e cu scrierile mele din presă, din cărți și de pe ”rețele”.

Nu scriu pentru ”cei pierduți”, ci pentru ceilalți... Scriu pentru cei care nu cunosc situațiile, care astfel află, se indignează, iau poziție fermă și ”dau mai departe”, distribuind învățătura și pledând... Uneori însă, și dintre ”cei pierduți”, unii se trezesc.

Nădejdea este așadar în cei care, aflând, înțeleg, se implică și astfel bunul curent de opinie crește.

Uzez aici de comentariul unui cospiritual, postat recent pe pagina mea de facebook:

”Cu cât cele scrise de dumneavoastră ajung la mai mulți cititori, <pierduții> vor deveni inexorabil o minoritate, iar șansele ca la un moment dat factorii de decizie să înceapă să provină din rândul iubitorilor de natură vor fi mai mari”.

Cred acest adevăr și știu bine că în alte locuri, ”pe alte meridiane”, sunt destui oameni care scriu, fac filme și conferințe întru același spirit al frăției cu ”râul, ramul”. Suntem doar părți ale unei ștafete, ca la înălțarea unui pom: unii îl sădesc, alții îl cresc și urmașii urmașilor vor culege rodul.

Doar așa, om cu om spre masa critică a adevărului, binelui și frumosului Vieții, se schimbă atmosfera într-un ținut, într-o țară și, treptat, binele se înscăunează acolo. E singura cale: cuvântul!; cel care, fiind rostit și scris întru rostul Vieții, atinge inima și se sălășluiește în conștiințe, schimbând întru lumină destine, începând cu cel propriu, apoi al ”aproapelui”: om, animal, arbore...

Trăim un timp când fiecare om, indiferent de diplomă și profesie, se cere a fi atent la soarta Vieții pe Terra… Nimeni nu își mai poate permite ca, iresponsabil și egoist, să afirme: ”Eu îmi văd de interesele mele!... Îmi plătesc impozitele și basta!... De ecologie, de planeta Pământ să se ocupe alții: ecologiștii ăia!”

Omul, ca parte a Marii Lucrări Divine, este doar ”Primus inter pares” – ”Primul între egali” - așadar, cel răspunzător de soarta tuturor fraților săi din ape, de pe sol și din văzduh…