Constantin Arcu: „Măştile exilului”

În vecinătatea basmului, a luptei dintre bine şi rău îşi situează Constantin Arcu romanul „Măştile exilului” lăsând să se înţeleagă că orice mitologie este inepuizabilă, că răul continuă să existe şi să se manifeste în existenţa omului modern, iar lupta cu forţele întunericului, permanentă.

Şi pentru că omul nu se va sătura niciodată să asculte poveşti, scriitorul derulează în ritm alert, cu inserţii ale tehnicii narative moderne, o istorie în care se răsfrâng veridicul, parabola, parodia, metaromanul. Senzaţia de autenticitate e căutată atent pentru a induce cititorului sentimentul că realitatea haotică pe care o trăieşte are, totuşi, un sens. Scriitorul îşi apropriază calitatea de martor implicat şi pe cea de semădău, de dătător de seamă, într-o proză tensionată, în care non-ficţionalul îşi trimite ecourile în structurile ficţionalului.

„Măştile exilului” spune, într-un mod coerent narativ, istoria unui exil interior care tinde să se obiectiveze pentru a surprinde, în realitatea cea aievea, în exterior, măştile care, aparent, îl fac să funcţioneze. Pare a fi aceasta o sugestie a vechiului motiv al lumii ca teatru, pe care Constantin Arcu îl transpune în lumea noastră.

Este un roman al actualităţii, dar o actualitate integrată eului care face efortul de a o cunoaşte, de a lupta împotriva ei, de a afirma superbia unui ideal. Jurnalistul Cezar Mihali, Costas, cum îi spun Matei şi Sofia, presupusa soră a lui Matei, copiii Alla-Dinei, femeia fantomatică la care Cezar nu încetează să viseze, personajul-narator, ca un nou picaro, îşi istoriseşte aventurile cu pasiunea şi febrilitatea unui căutător de absolut. Fauna pestriţă pe care o întâlneşte în Italia, o umanitate decăzută în absenţa unei aspiraţii care să o scoată din subdestin, nu exclude, totuşi, aspiraţia socială, dimpotrivă, o potenţează, impunând-o ca imperios necesară.

Pentru a sugera bestialitatea umană, Constantin Arcu realizează un personaj malefic, Coloneleasa Taifun, a cărei degradare de la om la animal este surprinsă în schiţe demne de Bruegel sau Goya, prin sugestia inserţiei fantasticului în realitate. Există, însă, şi sugestii ale umanizării bestiei ca în cazul mafiotului Dragoş care, cu ultimele licăriri de conştiinţă, trăieşte devastator sentimentul vinovăţiei.

Spaţiul epic al romanului configurează două realităţi ca nişte vase comunicante. Abjecţia este aceeaşi, indiferent de frumuseţea sau istoria locurilor, omul pune amprenta definitorie. Experimentul Italia transpune în epic o realitate cutremurătoare, cea a sclavajului modern, după cum experimentul România dă seama despre o realitate haotică în care valorile se amestecă şi aceasta duce la triumful răului. Recunoaştem în scenele construite cinematografic, pe detalii ce concentrează, într-un nou realism, faptele realului, imagini din realitatea politică a anului 2012, într-o Românie ce făcea eforturi de/spre normalitate.

Naratorul, martor sau reflector, traversează spaţii diferite şi-n această odisee se vede obligat să distingă între contrarii, să separe antinomiile, convins că lumea se ordonează prin poveste, devine coerentă prin istorisire, căpătând, astfel, un sens. Esenţial şi non-esenţial, uman şi abject, uman şi subuman, destin, subdestin şi supradestin sunt marile opţiuni tematice ale cărţii. Omul este o fiinţă socială, un zoon politikon care nu are dreptul de a se sustrage istoriei, pare a fi mesajul romanului şi, de aceea, este obligat la o construcţie socială şi politică.

Implicarea şi non-implicarea politică constituie o altă problemă asupra căreia „Măştile exilului” ne invită să reflectăm. În acest context, semnificativ este incendiul din capitolul „Înapoi la origini”, care dă anvergura globală a crizei pe care o traversează umanitatea. Acest sfârşit al istoriei, un sfârşit care pare continuu, nu poate fi trecut decât prin solidaritate şi iubire. Detaliile scenei conduc la nivelul de jos al omenescului, la ideea absenţei responsabilităţii şi a conştiinţei. Totuşi, în efortul de a salva copiii, un simbol al viitorului, transpare credinţa în capacitatea umanităţii de a se revigora, de a renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă.

În imaginile şi scenele epice ale romanului „Măştile exilului” recunoaştem imagini ale realităţii contemporane cărora scriitorul le caută sensul şi ni le propune spre meditaţie. Romanul ar trebui citit pentru a completa, printr-un univers compensatoriu, propria imagine şi pentru a intra în rezonanţă cu o filozofie a epicului.

Ana DOBRE