Mircea Radu IACOBAN

Isprăvile amoroase din „Iaşii marilor iubiri” fac deliciul presei: continuă să apară ironii, poezele, pamflete – ceea ce, la urma urmei, are justificare şi ţine de un anume firesc. Dacă Nichita era prins cu niscaiva milioane sfeterisite, totul era în regulă: a intrat în rând cu lumea, fură, nimic senzaţional. Dar aşa, ce suculent subiect! Nu-l ocoleşte un personaj din postata televiziunilor, care, cum deschide gura, cum trânteşte mârlănie după bădărănie, dă sentinţe, pune ordine în societate, anatemizează, acuză, disculpă, amestecându-se neinvitat în dispute ce ar pretinde opinentului barem minimă seriozitate, dacă nu şi un strop de înţelepciune. Lumea l-a cam luat prea mult în seamă pe neonorabilul Lucian Mândruţă, începând de pe vremea în care lumina destinul naţiei transmiţând, în direct, „profeţiile despre trecut” ale lui Brucan. Colega lui de studiou, Esca, încerca să-i scuze modesta prestaţie din platou cu motivaţia „Mândruţă se bâlbâie din cauză că are cinci fraze în minte, se bâlbâie că vrea să spună repede şi următoarea, şi următoarele.” Mă-ncearcă bănuiala că orice televizionist care se respectă are-n cap ceva mai multe fraze decât pe cea care o debitează, dar „bâlbâică” n-a fost poreclit decât Mândruţă...

Admiţând că-l copleşeşte sumedenia de idei ce rostirea nu poate să le mai cuprindă, să-ncercăm a vedea cam care-s. Iată-le: poporul române este „primitiv, înapoiat, pupător de moaşte, naţionalist”, Biserica e-o calamitate, homosexualii trebuiesc sprijiniţi şi încurajaţi, a înşela, în căsnicie, „e o nevoie, nu o plăcere”, regalitatea e compromisă, clasa politică e-o adunătură de bandiţi şi de rataţi - ş.a.m.d. Culmea-i că, ici-colo, are şi dreptate, numai că maniera în care-şi formulează sentinţele îl scoate de la prima propoziţie în afara oricărei dispute civilizate de idei. Iată, de pildă, cum s-a găsit să pună la punct (în direct!) activistele Asociaţiei de protecţie a animalelor „Vier Photen”: „Doamnelor care vă pupaţi cu maidanezii în bot, doamnelor fără soţ, sex şi minte”. Dacă nu eşti de aceeaşi părere cu Mândruţă, clar, n-ai soţ (?), n-ai sex, n-ai minte! (Bine i-a zis-o, la Pro Tv, Monica Pop: „Sunteţi un mitocan, ăsta e caracterul Dvs., v-aţi făcut de râs în faţa mea şi a întregii ţări.”)

Vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce mi-a venit de-l probozesc pe Mândruţă? Iată motivul, formulat într-un demers public de deputatul independent Blăjuţ: „Unii ziarişti din Bucureşti, precum Lucian Mândruţă, nu ezită să-i considere ridicoli pe ieşeni pentru că l-au ales primar de mai multe ori pe Gh. Nichita.” Oare să fi fost mai puţin ridicoli locuitorii luminatei Capitale, care au adus în fotoliul de primar exemplare precum Halaicu, Lis, Vanghelie? Am mari îndoieli, cu atât mai mult cu cât, oriunde şi oricând, astfel de calificative „la grămadă” sunt jignitoare şi absolut inacceptabile. Nu ne atingem de fondul chestiunii, departe de noi gândul de a lua apărarea cuiva – cine a greşit, să plătească. Întrebarea-i alta: cine ridică piatra?

Pe internet circulă două fotografii aproape identice, ai zice că înfăţişează aceeaşi jună blondă cu vârsta lui Hristos, numai că una-i amanta lui Nichita, cealaltă, amanta lui Mândruţă. Şi unul, şi celălalt au aceleaşi gusturi: amândouă au 33 de ani (bucureşteanca îi împlinea când paparazzi-i au surprins-o drăgălindu-se cu Mândruţă în maşina scoasă „în decor”), amândouă au aceeaşi siluetă, foarte lesne le confunzi. Care-i, însă, marea deosebire între cele două poveşti de amor? Mândruţă era, în momentul flagrantului foto, căsătorit, cu doi copii. Măritată şi juna. Nichita este divorţat, amica, liberă şi ea: nu-i vorba de simplă gagicăreală puştească, primarul voia să se recăsătorească, a cerut-o de nevastă (ea singură declară că l-a refuzat, dar plângerea şi-a retras-o)... Explicabilă încercarea lui Nichita de a afla cine-i „concurentul” din Anglia, „dacă-i însurat, dacă nu-i însurat...” Cum a înţeles să obţină respectivele informaţii e altceva – va decide şi, eventual, sancţiona, Justiţia. De aici şi până a arunca un oprobriu colectiv asupra unui oraş precum Iaşiul, cale lungă! Închei – culmea culmilor! – citând dintr-un panseu al lui Mândruţă, probabil, autocritic: „Niciodată n-am trăit un moment ca ăsta în presă, în care adevărul nu mai contează şi fiecare frază, fiecare ştire, fiecare comentariu au funcţia exactă de manipulare şi pervertire a realităţii.”

Păi, nu?