Paraschiva Abutnăriţei: „Tentaţia zăpezilor albastre”

Apariţia volumului „Tentaţia zăpezilor albastre”, sub semnătura profesoarei Paraschiva Abutnăriţei, este o confirmare a experienţei sale poetice, primul grupaj, cel de debut, apărând în 2010, cu titlul „Târziu, timpul cuvintelor”.

„Raportul dintre imagine şi cuvânt potenţează prin simbolistica culorii albastre valoarea metafizică a ideilor”

Fiindcă poezia ţâşneşte dintr-o trăire senzorială şi emoţională, într-o tentativă reuşită, în carte se inserează imagini fotografice în concordanţă cu sugestia titlului. Raportul dintre imagine şi cuvânt potenţează prin simbolistica culorii albastre valoarea metafizică a ideilor. Zăpezile albastre sugerează nevoia de ideal, dar şi căutarea de repere morale ce dau conţinut şi substanţă devenirii umane. Poeta invocă divinitatea, nevoia de limpezire a propriei conştiinţe, mereu în vâltoarea unei lumi grăbite, pragmatice, preocupată mai puţin de suflet, cât de aparenţe. Rătăcirea şi greşelile sunt asumate, dar prin iertare şi umilinţă refacerea e posibilă. E căutare pe verticală a luminii purificatoare, tonul este confesiv, liric, bântuit de nelinişti şi îndoieli, la întrebarea „Cum să plătesc?”. Autoarea şi-a risipit îndoiala, „talantul” său a sporit. O direcţie bine conturată în demersul poetic este urmărită dintr-o succesiune de evenimente social-culturale în care autoarea este implicată şi prin conducerea societăţii „Pro Basarabia şi Bucovina”. Evenimentul istoric devine un  prilej de manifestare şi coeziune în jurul unor mari idei. Cu poezia „Cât nu-i prea târziu” se afirmă explicit chemarea la acţiune şi solidaritate, prin gând şi simţire românească. Poeta avertizează despre pericolul unei societăţi ce-şi renegă valorile,  condamnă pasivitatea şi ipocrizia „pentru vina de-a fi fost prea zeloşi”. Ea afirmă răspicat că normele morale trebuie să pornească din familie şi educaţie. Tonul imperativ reia convingerea că viitorul nu se poate clădi fără o instruire permanentă. În registru ludic, dar aspru le spune celor nevolnici: „Cred că le voi trânti dicţionarul în cap / să se trezească”. Efortul depus va creşte la scara timpului „cu o secundă de veşnicie mai bogat”.

„Asemeni testamentului lăsat de Ienăchiţă Văcărescu, poeta prefigurează simbolistica turnului de veghe şi de apărare”

Locuind la Botoşani o mare parte a vieţii, Paraschiva Abutnăriţei a urmat îndeaproape paşii poetului  şi îşi mărturiseşte profundul ataşament pentru „poetul nepereche”. În disonanţă cu prezentul plin de contradicţie şi derută inoculat de falşii profeţi, tonul ei este plin de tristeţe şi revoltă, dar şi de dispreţ. Prin sintagma reluată, „popor de turmă”, poeta se adresează „celor care l-au hulit”. Ea le aminteşte acestor ignari că esenţa valorii eminesciene transcede timpul şi hotarul, pentru că el rămâne mereu „punct luminos pe-a lumii hartă”. Prin reluarea  temei filosofice a nemuririi prin creaţie, omul de cultură Paraschiva Abutnăriţei îşi relevă forţa şi energia unei luptătoare pentru conservarea şi prevalarea valorilor în construcţia viitoare pentru generaţiile ce vor veni. Asemeni testamentului lăsat de Ienăchiţă Văcărescu, poeta prefigurează simbolistica turnului de veghe, dar şi de apărare: „Ca un turn, limba română el o păzi/ Şi a luptat spre a nu fi uitată”. De aceea ea relevă cu recunoştinţă şi duioşie chipurile lui Î.P.S. Bartolomeu Anania, Constantin Ciopraga şi Adrian Păunescu, mari iubitori de plaiuri dornene. Dar poeta se lasă pradă visării şi atunci în confesiunea lirică reapare leit-motivul cromatic-albastru. Dorul de senin, peisajul e „potopit de albastru”, sunt stări de nelinişte şi îndoială. E-o luptă lăuntrică şi neputincioasă cu cei „cei care fac jocurile murdare” şi de aceea , „cu gura închisă”, poeta exprimă acea neputinţă ce-şi caută ieşirea într-un fel. Dar visul trebuie trăit, în clipa de răgaz ea, pădurea, îşi caută tăcerea din  care „se naşte sufletul meu”. Asemeni personajului din „Divanul persan”, între două alegeri îi rămâne „Citind mereu/ o pagină-ntr-o carte”. Urcând cu tenacitate „Treptele scării mele”, cuvintele izbăvesc „închise în boabe de rouă”, frumuseţe şi fragilitate totodată a fiinţei umane.

„Albastrul „înseamnă să-nfrunţi stihiile”, la capătul cărora, „purificat de toate păcatele lumii”, să se înalţe în lumină”

Timpul - o altă dimensiune a direcţiei poetice, clipa e „o străvezie maramă”, poeta caută „o poartă de cer” şi „întrebări” întruchipate în „cuvinte după cuvinte” , îşi găsesc sensul. Rătăcirea nu mai e posibilă în vis, ci transformată în convingeri. Pădurea şi muntele conturează chipul patriei moldave şi astfel ea rămâne în istorie - „Seva strămoşilor adormiţi în rădăcini”. În acelaşi registru programatic se înscrie lupta pentru păstrarea unităţii naţionale, iar finalul cărţii e rotund, asemeni unui brâu ce înfăşoară chipul patriei. Versurile sunt calde, rima în metrică populară, „Îndemn”, exprimă viziunea unei Românii ce-nchide în cuprins: Transilvania, Apusenii, Ţara Românească, Dobrogea şi „de la Orhei şi până-n Olt”. Simbol comun al tuturor, pâinea exprimă generozitate şi cuprinde în simbolistica ei un sistem de coduri şi semne pe care cititorul aste chemat să-l descopere. La capătul drumului, artistul are putinţa de-a genera abstracţiuni şi concepte . În cazul Paraschivei Abutnăriţei, ea este albastrul. Prin transfigurarea expresiei lirice, albastrul „înseamnă să-nfrunţi stihiile”, la capătul cărora, „purificat de toate păcatele lumii”, să se înalţe în lumină.

Prof. Mirela NEAGOŞ