Google
AGRO DENMAR - Pepiniera Maia
AGRO DENMAR - Pepiniera Maia
AGRO DENMAR - Pepiniera Maia
 
joi, 10 oct 2019 - Anul XXIV, nr. 237 (7238)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,7556 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta4,2732 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe Google+ Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Iulius Mall Suceava
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |  Trimite pe Yahoo MessengerMessenger |   2 imagini |   ø fişiere video

Mărturii despre Traian Postolache (2)

Pache, 1982

În vara anului 1982, după un an petrecut ca profesor de desen la şcoala din satul natal, eram din nou în căutare de lucru în Suceava şi prin orăşelele din apropiere. Calificarea pe care o aveam atunci, ca absolventă a liceului de arte plastice, nu îmi dădea prea multe şanse să găsesc ceva apropiat de domeniul meu de specialitate pe care nu aveam de gând să-l schimb. Puteam să găsesc ceva doar pe la secţiile de creaţie din fabrici, la aranjări de vitrine şi scris lozinci despre partid sau la pompe funebre, şi aici fiind nevoie de simţ artistic pentru aranjarea coroanelor. Astfel am ajuns la Rădăuţi, la Fabrica de confecţii ”Bucovina”. Am fost angajată ca muncitor necalificat, căci nu aveau în schemă altfel de post, urmând să lucrez în secţia de creaţie a fabricii. Acolo, în cadrul colectivului compus din persoane cu pregătire tehnică ce-şi desfăşurau activitatea preponderent la birou şi grupul de muncitoare care lucrau în secţie pe maşini de tricotat realizând prototipurile textile, era şi un grup atipic: grupul artiştilor.

Aici am nimerit eu şi aici l-am întâlnit pe Traian Postolache, Pache cum îi ziceam noi. Trebuie să precizez că în contextul acestui loc mie mi se spunea Gavroche sau, cu o variantă de alint, Gavroşica. Traian era absolvent al Facultăţii de arte plastice din Iaşi. De statură medie, dar părând mult mai înalt datorită siluetei sale giacomettiene, cu părul drept ca un paj din miniaturile medievale occidentale, cu mustaţă scurtă, faţă osoasă şi un ochi fără de lumină - un accident din copilărie! - era o figură pe care o remarcai imediat. Mai târziu, când i-am văzut poza de buletin, făcută în vremea când era student, poză în care avea pletele lungi, căzute pe umeri, i-am asociat chipul său cu paloare celestă cu cel al lui Hyperion căruia îi lipsea din mână doar toiagul „încununat cu trestii”. Era meticulos, meditativ şi introvertit, puţin straniu şi inadaptat acelui loc zgomotos, tehnicist şi cu vălătuci de scame ce proveneau din tricotaje.

Interesant este că, în pofida felului său solitar, avea familie. Cele două fete gemene, dintre care una pe nume Miriam, erau comoara lui. Atunci am aflat că Miriam era numele în aramaică al Maicii Domnului. Faptul că alesese, în pofida parţialului handicap legat de vedere, să se dedice picturii părea puţin paradoxal, dar arăta totodată multă hotărâre. Când era întrebat de curioşi cum de făcuse alegerea să fie pictor, răspundea că nu găseşte nici o contradicţie între condiţia sa de pictor şi vederea monoculară, întrucât în modernitate pictorul nu mai are ca ideal mimesis-ul şi că el îşi poate exprima eul artistic în pofida parţialului handicap de vedere. Aproape tot timpul citea. Părea că sarcina lui de serviciu este să citească... Cărţile erau de beletristică, filosofie, artă, teologie.

Din grupul artiştilor mai făcea parte Petre Oprea. Petrică îi ziceam noi. Şi el avea în jur de treizeci de ani. Mai înalt şi mai masiv decât Pache, umblând în haine deschise la culoare, care păreau boiereşti şi neconforme în acel context, vesel, extrovertit, adunând mulţi oameni în jur, pus pe glume, pe bancuri şi ironii, crea o imagine contrastantă alături de voit-singuraticul Pache. Petrică era poet. Nu ştiu pe ce post o fi fost angajat - evident nu de poet! - dar el toată ziua, la serviciu, bătea la maşină şlefuind versuri. Dacă nu compunea, atunci citea sau avea un „debate” cultural înflăcărat cu Pache sau cu a noastră colegă Bogdana Rascu. Din câte îmi amintesc, Petrică era angajat acolo oarecum forţat, poate disciplinar – trebuia să aibă un loc de muncă serios! – căci făcuse ceva puşcărie fiind prins, aşa zicea el, cu trafic de valută pe vremea când lucra ca barman pe litoral. Unul dintre noii săi prieteni era chiar Nichita Stănescu. Uneori îşi lua liber de la serviciu câteva zile, aranjând printr-un concediu medical, făcea rost de o damigeană de vin foarte bun şi pleca la Bucureşti. Noi, rămaşi pe „insula” înceţoşată de scame a fabricii unde parcă nu se mai întâmpla nimic, îl aşteptam ca pe Ulise să se întoarcă şi să ne povestească despre Nichita şi lucrurile fabuloase pe care le-a trăit la Bucureşti.

Bogdana era bucureşteancă dar, după repartiţia avută într-un sat din munţii Bucovinei, „migrase” şi ea la oraş, la mai bine, la fabrica din Rădăuţi. Era asemeni lui Pache, absolventă de arte plastice, dar nu recunoşteam la ea mistuirea, neliniştea creativă pe care le vedeam la colegul nostru. Frumoasă ca o madonă renascentistă, feminină şi preţioasă părea şi ea că descinde dintr-o altă lume. Şi ea era străină în universul zgomotoaselor maşini de tricotat. Mi-o amintesc citind la serviciu. Citea ca toţi ceilalţi, cărţi franţuzeşti sau englezeşti în original. Cărţile treceau de la unul la altul, iar apoi erau comentate, analizate critic şi puse în context cultural. Mi-o mai amintesc apoi îndeplinind şi o sarcină solemnă de serviciu constând în coaserea unei carpete cu chipul lui Ceauşescu, cadoul fabricii noastre pentru ziua preşedintelui ţării. Iniţial s-a încercat să fie făcut acel portret pe maşinile ”jacquard” din secţia noastră de creaţie dar, cum nu aveam programatori buni, chipul preşedintelui ieşea cam stâlcit. Tare mi-am dorit atunci să pot sustrage vreun rebut cu care să-mi fac un piept de pulover – aveam 19 ani! – dar nu am putut depăşi vigilenţa şefei de partid care supraveghea atent acţiunea! Nereuşindu-se realizarea mecanică a portretului, conducerea fabricii a hotărât ca tabloul să fie făcut manual. Cum Pache a dat din umeri în această acţiune, răspunderea artistică a operei a rămas atârnată de acul şi jurubiţele de aţă ale Bogdanei. Iniţial, când ni s-a cerut implicarea pentru a rezolva problema cadoului din 26 ianuarie eu am propus să facem, spre amuzamentul colegilor mei şi cu acordul tacit al şefilor mai mici, o lucrare din deşeuri textile. Chiar m-am implicat făcând un colaj cvasi-abstract din piepţi de pulovere, craci de pantaloni şi alte bucăţi textile interesante, dar cum se apropia sorocul predării operei, şefii noştri, cu spirit ludic, dar şi cu realism salvator, ne-au solicitat o variantă de cadou mai puţin interpretabilă. Aşa a ajuns Bogdana să coasă ochi cu ochi originala carpetă. În final aceasta a fost îmbrăcată într-o ramă sculptată, ovală, de stejar – nici nu se putea altfel! – şi transmisă „la centru”.

Cel de-al patrulea personaj al acestei echipe artistice era Dan Daniel. El era cam singurul dintre noi care avea o activitate foarte concretă: scria lozinci, făcea afişe şi pavoaza spaţiile de prin fabrică. Avea confecţionate litere, şabloane cu care improviza imediat o lozincă despre dragostea de partid, muncă şi alte adevăruri de necontestat. Daniel avea şi el un handicap datorat unui ghinion de după naştere. Moaşa îl scăpase din braţe şi copilul rămăsese cu o problemă la coloană. Idolul său artistic era, după cum este de aşteptat, Toulouse-Lautrec. Se înţelege că nu făcea afişe asemeni idolului său, dar la temperament, niscaiva carismă şi dragostea de pahar, existau ceva similitudini. Lui Daniel îi plăcea să facă mici numere de circ bazate pe prestidigitaţie folosind mingi de ping-pong, jumătăţi sau întregi, pe care şi le băga în gură sau le punea pe nas. Cocoşat cum era, acest joc îi sporea farmecul.

Se înţelege că acest grup avea mai curând un rol decorativ, căci de fapt nu crea mai nimic. Modelele de pulovere care se executau mai întâi în secţia noastră erau copiate după reviste din Occident şi marfa aproape toată pleca la export. Muncitoarele noaste copiau performant aceste modele şi apoi se trecea la realizarea lor în serie mare. Şi seria era mare, în fabrică muncind în jur de două mii de muncitori. Cu noi în birou lucra şi soţia inginerului-şef, cu care ne înţelegeam foarte bine. Existând acest fir până sus, este de presupus că statutul nostru mai curând parazitar era cunoscut şi tolerat de şefii cei mari ai fabricii.

Cum în acea perioadă eram pasionată de caricatură, lucrările mele au ajuns pe biroul directorului fabricii, domnul - tovarăşul cum se zicea atunci - Alexandru Lesinschi. Acesta nu s-a supărat cum ar fi făcut un director comunist obişnuit, ba mai mult, m-a încurajat să lucrez, mi-a propus să realizez o expoziţie de caricatură şi drept răsplată mi-a repartizat spre închiriere o garsonieră a fabricii, ca să nu mai locuiesc pe la gazde şi să mă pot concentra pentru examenul de admitere la facultate. Doamne, să-i socoteşti întreit lui Alexandru Lesinschi aceste fapte bune, căci mare greutate a avut în viaţa mea binele pe care mi l-a făcut!

Dacă Pache, Petrică şi Bogdana creau spectacolul cultural, eu, Daniel şi ceilalţi colegi de birou eram beneficiarii. Acest grup de artişti a avut o înrâurire mare asupra-mi. Ei mi-au dirijat lecturile, mi-au şlefuit gustul, m-au provocat la introspecţie, mi-au fost în acea perioadă mentori. Fiecare din ei a sădit în mine ceva. Bunăoară, dacă Petrică folosea provocarea, bobârnacul ca „metode pedagogice”, Pache fără să-şi propună a-mi fi mentor, chiar ignorându-mă, mă făcea astfel foarte atentă la toate mişcările lui, activându-mi „neuronii maimuţă”.

Trecuseră câţiva ani de când terminase facultatea şi el îşi tot căuta calea artistică. Această zăbavă a lui era adesea taxată de Petrică. Dar Pache repeta şi iar repeta ideea că găsirea propriei poteci artistice este foarte greu de aflat şi este mai importantă descoperirea acestei căi decât producţia ”artistică” făcută bezmetic doar de dragul făcutului, consumului de culori şi de cartoane.

Când i-am văzut primele lucrări am fost contrariată. Nu afişa virtuozitate, forţă şi contraste aşa cum credeam eu atunci că trebuie să fie neapărat o lucrare de artă. Dar acea simplitate m-a pus pe gânduri şi mi-a deschis bucuria tonurilor discrete, nuanţelor fine, bogăţiei care irumpe din puţin. Paleta lui era restrânsă atunci şi aşa a rămas până la sfârşit. Aproape numai cu griuri calde şi reci construia povestea tabloului. Lumea care-i popula pânzele era lumea născută ca efect al lecturii şi contemplaţiei. Lucrările lui depăşeau graniţele artelor plastice migrând spre poezie, literatură. Discursul său verbal era foarte rafinat. Făcea adesea trimiteri filosofice, mitologice şi biblice, trimiteri ce se regăseau şi în picturile sale.

În acea perioadă, „Demonii” lui Dostoievski era romanul său preferat, iar adesea făcea referire la Nikolai Stavroghin. Odată, la iniţiativa lui, împreună cu alţi câţiva colegi am fost în oraşul Siret şi am vizionat într-un cinematograf aproape gol-goluţ „Călăuza”, filmul lui Tarkovski.

Petrică îl tachina adesea pe Pache că nu lucra mai mult, că nu se înghesuia să-şi expună lucrările, că nu era încă membru al Uniunii Artiştilor Plastici. El rămânea însă imperturbabil, amintind despre nevoia de sinceritate a demersului său artistic şi chiar respingea, asemeni unui monah, zădărnicia zbaterilor noastre pe orizontală. Cum de Petrică nu scăpai uşor cu astfel de răspunsuri, mi-l amintesc pe Pache că i-a expus atunci o imagine aproape apocaliptică în care toate cele ce există se vor fi dărâmat, oraşe, monumente, muzee, iar arheologii scormoneau printre dărâmături semnele civilizaţiei apuse. Printre cele descoperite erau şi unele dintre lucrările sale. Petrică a râs homeric de tabloul zugrăvit de Pache şi discuţia s-a oprit aici.

Aceasta este imaginea care mi-a rămas despre solitarul Pache. După acel an petrecut de mine la fabrica din Rădăuţi nu ştiu dacă ne-am mai întâlnit de trei ori în viaţă, dar căutările noastre cred că au mers cam în aceeaşi direcţie. Pe drumuri şi cu modalităţi de expresie diferite, dar cu orizontul spre răsărit.

În ziua în care a plecat la Domnul am văzut că cineva afişase pe internet o lucrare a sa, „Lupta lui Iacob cu Îngerul”, în care propria-i suferinţă fizică şi-o transpunea confesiv, dramatic şi dezarmant. Iacob era chiar el şi Iacob era la pământ, era învins! Imaginea m-a cutremurat pe moment, dar apoi am încercat să găsesc o altă interpretare picturii sale gândind că-i vorba doar de înfrângerea trupului muritor. Contextualizând această lucrare în cadrul întregii sale vieţi şi creaţii, ştiindu-i legătura pe care o avea cu Mănăstirea Putna, călăuzirea duhovnicească de care se bucura întru uciderea omului vechi şi trupesc, cred că Traian Postolache a ieşit învingător în luptă când s-au revărsat zorile.

mai 2019, Elena Murariu

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pache, 1982.
 Vizualizări articol: 567 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 5.00/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 5.0 din 2 voturi
Pache, 19825.052

Shopping City Suceava
DAREX AUTO - Showroom Botosani
AnnaCori
Comentarii

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.


Autentificaţi-vă pentru a posta comentarii!
Remember
Am uitat parola Înregistrare

Monitorul doreşte ca acest site să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ.
Din acest motiv, cei care postează comentarii la articole trebuie să respecte următoarele reguli:

1. Să se refere doar la articolul la care postează comentarii.
2. Să folosească un limbaj civilizat, fără injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, dacă acestea nu au legătura cu textul.
4. Username-ul să nu fie nume de personalităţi ale vieţii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greşeli, incoerenţă, lipsă de documentare etc.

Nerespectarea regulilor menţionate mai sus va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinţă interdicţia accesului la această facilitate a site-ului.



Optik Tataru - Cabinete Oftalmologice in Suceava
Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Ultima oră: local

Alte articole

Alte titluri din Local

Ştiri video

Ultima oră: naţional - internaţional

Alte articole

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Elia Studio - Salon de infrumusetare
Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei