Trei suceveni pe Aconcagua, cel mai înalt vârf de pe continentele americane

Aconcagua nu mai este doar un vis interzis pentru trei temerari suceveni. Cornel, Dorin şi Ciprian au reuşit să atingă cei 6.962 de metri, ceea ce înseamnă cea mai mare altitudine de pe ambele continente americane, deşi pentru această performanţă au fost nevoiţi să treacă peste problemele create de altitudine şi aerul rarefiat. A fost o luptă cu ei înşişi, un efort deosebit, dar totul a dispărut în momentul în care au ajuns în vârf. Era ziua de 9 februarie când cei trei suceveni şi-au atins obiectivul, dar chiar şi acum, la două săptămâni de la acest eveniment poate unic în viaţă, au rămas încă sub anestezicul succesului.

Lipsa de oxigen a pus sub semnul întrebării reuşita acţiunii

Cornel Lucescu, Dorin Hâji şi Ciprian Streteanu s-au antrenat din greu prin munţii Bucovinei pentru  a întâmpina cât mai puţine dificultăţi în Anzii Cordilieri. Şi aşa a şi fost, cel puţin din punct de vedere al capacităţii de efort. De un singur lucru le-a fost frică tuturor: adaptarea la înălţimile de peste 5.000 de metri. Şi de ceea ce le-a fost frică nu au scăpat: cu toţii au acuzat stări de vomă, iar în unele cazuri şi probleme de vedere. Totuşi, aceste mici neajunsuri nu i-au putut opri din drumul lor spre Aconcagua, un vârf pe care l-au atins primii din toată echipa de 9 persoane cu care au plecat la drum din România.

„În tabăra de la 5.900 de metri am avut dureri de cap mai puternice, chiar înainte de ziua decisivă când am atacat vârful. La coborârea din vârf, a doua zi, am remarcat ceva probleme cu vederea, nu mai vedeam foarte clar, dar imediat ce am început să cobor mi-am revenit”, a povestit Ciprian Streteanu.

Şi Dorin Hâji s-a chinuit timp de două zile cu problemele create de aerul rarefiat şi lipsa oxigenului. „Am avut ceva probleme cu aclimatizarea începând cu 4.300 de metri, dar cel mai rău a fost la 5.900 de metri, când am avut greţuri puternice în seara de dinainte de a urca. Sincer mi-a fost teamă că nu voi putea ajunge în vârf, dar e bine că totul s-a terminat cu bine”, a arătat Dorin Hâji.

Probabil că problemele ar fi fost mult mai serioase dacă cei trei nu s-ar fi documentat serios despre comportamentul organismului uman la înălţimi mari.

„Am studiat cam tot ce se poate despre aclimatizare de la câţiva medici care au fost în Aconcagua, ceea ce a fost extrem de important în succesul acţiunii noastre”, a menţionat Cornel Lucescu.

Au scăpat de vânturile ucigătoare din Aconcagua

În ceea ce priveşte traseul propriu zis, cei trei spun că nu a fost unul extrem de dificil şi nici foarte tehnic. Este drept că au întâmpinat şi o porţiune aproape de finalul ascensiunii unde pregătirea spartană de acasă le-a fost de mare ajutor. La fel de adevărat este că Dumnezeu a fost cu ei şi i-a ferit de vânturile ucigătoare din Aconcagua în cea mai mare parte a traseului.

„A fost o singură dată când vântul a bătut cu vreo 60-70 km/h şi aproape că ne lua pe sus, dar am reuşit să trecem peste această problemă”, a arătat Ciprian Streteanu.

Tot acolo, la înălţimi mari, au experimentat un mod de viaţă specific. Au topit zăpadă pentru a avea cu ce încropi un ceai şi au convieţuit în corturi instalate la temperaturi care coborau aproape de minus 30 de grade Celsius.

Un alt mic incident, legat de temperaturile foarte scăzute, l-a avut în prim-plan pe Cornel Lucescu. „Mi-a îngheţat termosul în drumul spre vârf şi am reuşit cu greu să beau doar o gură de ceai. Acolo sus, din cauza aerului rarefiat, totul este mai greu, şi încălţatul şi îmbrăcatul, practic orice activitate”, a spus Cornel Lucescu.

Ascensiunea din ultima zi a durat 7 ore, iar drumul de întoarcere încă 4 ore, iar la final Cornel, Dorin şi Ciprian au putut zâmbi fericiţi: reuşiseră să atingă unul dintre cele mai importante vârfuri din lume, Aconcagua.

Senzaţia de la 6.962 de metri, greu de descris în cuvinte

Toate eforturile şi greutăţile pe care le-au întâmpinat în zilele petrecute înaintea ascensiunii finale s-au stins în momentul în care au ajuns în vârf. A fost un moment de descătuşare pentru toţi trei, clipa când au uitat de oboseală şi au dat frâu liber trăirilor.

„Sus a dispărut suferinţa şi efortul, am început să plâng şi am căzut jos, nu pot descrie în cuvinte ce am simţit”, a mărturisit Cornel Lucescu.

Şi pentru Dorin Hâji senzaţia la 6.962 de metri a fost unică: „Am uitat de toate, de oboseală, de efort, rămâne doar satisfacţia maximă că am reuşit să ajung acolo”.

Deşi învăţat cu munţii de copil, Ciprian Streteanu s-a bucurat la fel de mult de reuşită. „Senzaţia sus în vârf a fost foarte intensă, am simţit că s-a încheiat deşi mai aveam de coborât. Eram noi şi gheţarii, dar care se vedeau sub noi. Şi vârfurile de 5.000 de metri se vedeau tot sub noi, erau un fel de pitici”, a arătat Ciprian Streteanu.

Cei trei suceveni spun că în afara pregătirii foarte bune, pentru a ajunge sus, pe Aconcagua, este nevoie şi de un psihic foarte tare, dar şi o dorinţă enormă de a învinge.

Grup de patru români, scos de la ananghie de unul dintre suceveni

Din această aventură nu au lipsit nici momentele de suspans. Unul dintre acestea s-a petrecut chiar în ziua în care au cucerit Aconcagua, dar, din fericire, viaţa sucevenilor nu a fost pusă în pericol. Ba, mai mult, unul dintre ei, Ciprian Streteanu, i-a ajutat pe patru dintre românii cu care au plecat la drum să ajungă în tabăra de bază de la 5.900 de metri.

„La coborâre ni s-a spus că o parte dintre cei din grup au probleme. Am luat ceai şi batoane energizante pentru cei 4 oameni epuizaţi după care m-am întors şi într-un final am ajuns cu ei în siguranţă. Doi dintre ei erau ceva mai bine, dar ceilalţi aveau probleme serioase şi exista riscul să aibă mari probleme în Anzi”, a rememorat Ciprian Streteanu.

Impresionaţi de oameni, dezamăgiţi de privelişti

Sucevenii s-au declarat impresionaţi de oamenii pe care i-au întâlnit în această aventură, indiferent că a fost vorba de localnici sau oameni ai munţilor. „Mi-au plăcut oamenii din Argentina, care ne-au ajutat de fiecare dată când am avut nevoie. Au fost extrem de ospitalieri, iar camaraderia este pretutindeni”, a menţionat Cornel Lucescu.

Dacă despre oameni au avut doar cuvinte de laudă, peisajul, exceptând faza finală, din vârf, a fost mai degrabă dezamăgitor. „Am întâlnit o lume foarte primitoare, dar peisajul nu ne-a încântat pentru că era golaş, de tip arid. În toate zilele petrecute în Anzi am văzut doar un iepure şi câteva plante”, a arătat Dorin Hâji.

Una peste alta, sucevenii spun că a fost o experienţă extraordinară şi că abia aşteaptă următoarea provocare.