Fluxul memoriei

La Ungureni-Botoşani am dormit câteva seri în sediul secretarului de partid, dar un activist de pe la judeţ (în 1968), beat fiind, a zgâriat biroul tovarăşului secretar. A dat vina pe mine şi a fost informat şi preşedintele Aron, urmaş al armenilor care au întemeiat oraşul Botoşani. Dar noi nu ştiam atunci acest lucru. Eu am găsit într-un ziar o relatare a unui scriitor din Iaşi, Ion Istrati, realist socialist sută la sută, în care spunea că oraşul Botoşani vine dintr-o localitate romană numită Opidum Botuşan. Am redactat şi un concurs pentru toate genurile de formaţii artistice cu acest titlu. Câţiva ani s-a desfăşurat concursul „Opidum Botuşan”. Aron era în culmea fericirii. Dacă rămâneam la Botoşani prin 1970 aveam şanse să devin în sfârşit şef-adjunct al culturii. Dar armeanul cel rău, Aron Eugen, mi-a luat repartiţia buteliei de pe birou, când a văzut că scriu cererea de transfer la Suceava. Eu, naiv, o ţineam pe birou. Dacă luam acea butelie multe şi cumplite necazuri aş fi evitat în anii negri ai epocii de aur. Eu citisem despre „Opidum Botuşan” cu mulţi ani în urmă. Memoria era atunci intactă. Despre scriitorul bolşevic realist socialist Ion Istrati, care tot scria romane, am reţinut o mică „săgeată” în „Cronica” din Iaşi, la sfârşitul unui an, când revistele publicau şarje satirice la adresa colegilor. Lui Ion Istrati, cu vorbirea lui ca dincolo de Prut, i se spunea cu subînţeles: „Mai pi şientru...”. Mi-a plăcut şi a rămas şi acum într-unul din neuronii încă activi din creierul meu.

Marele bolşevic propagandist Mihail Roller a fost istoric şi academician în 1948. A scris un manual, între altele, de istorie pentru clasa a XII-a de pe atunci. Ani în şir s-a tot reeditat. Recitindu-l acum, am constatat cu uimire că acest manual era mai obiectiv şi mai „ştiinţific” decât manualele din epoca de aur. Sigur că era lupta de clasă între ţărani şi boieri, apoi între muncitori şi capitalişti. Este perfect adevărat, lupta de clasă a existat. Problemele fundamentale ale formării limbii şi poporului român erau tratate la fel ca astăzi. Chiar multe alte probleme delicate erau prezentate cu multă rigoare, apelându-se la documente. Teza veche a comuniştilor cominternişti din perioada interbelică privind tendinţele imperialiste ale României unite, pe care le reţine şi fostului preşedinte Voronin, a fost abandonată. Se susţinea clar unitatea statului român în frontierele de după al doilea război mondial, care sunt şi astăzi. Nici urmă de internaţionalismul proletar, nici vorbă de autonomie teritorială pentru maghiari. De altfel, după 1950 a fost înfiinţată o regiune autonomă maghiară, în judeţele secuilor, dar nici vorbă de altceva. Mai târziu a fost desfiinţată, chiar de Gheorghiu-Dej. Singura critică a României este cea din 1913, în al doilea război balcanic, când a fost anexat Cadrilaterul. Despre Basarabia şi Bucovina de nord nu erau redate informaţiile istorice cunoscute, evident, fiind criticat dur generalul Antonescu pentru alianţa cu Hitler. Până la urmă Roller s-a sinucis. Sigur că el a dat o mână de ajutor organelor de ordine pentru trimiterea în puşcării a tuturor istoricilor burghezi. Partidele comuniste cominterniste din România şi URSS aveau acea faimoasă teză privind structura imperialistă a statului român. Ceea ce era grav era că unirea Transilvaniei cu România era prezentată ca o anexare imperialistă, la fel şi Basarabia. Asta i-a intrat în cap de mic fostului preşedinte Voronin şi nu i-o va mai scoate nimeni, decât atunci când se va reîntâlni cu Lenin şi Stalin. Erau în epoca de aur multe bancuri sovietice, zise ale „radioului Erevan”. Premii pentru unii fruntaşi în producţie constau dintr-o întâlnire cu Lenin, la mausoleu, iar pentru alţii un bilet de tren în Siberia, numai dus. Cineva a întrebat radioul din Erevan dacă de cancer se moare (cu referire subînţeleasă la Brejnev). Răspunsul a fost: „se moare, dar n-are!”. Şi chiar n-avea.

Tot mai mult mi se pare că secretar al CC al PMR cu propaganda prin 1950 era Iosif Chişinevschi. O fi venit după el Leonte Răutu? Parcă mi-l amintesc în portretele de pe peretele sălilor de clasă, prin apropierea lui Bodnăraş. Ultimul portret era al tovarăşului Alexandru Moghioroş, care a dat numele etern unei pieţe alimentare în Bucureşti. Moghioroş a fost şi el rotit în jos de Ceauşescu, dacă nu chiar de Gheorghiu-Dej. Un tovarăş bolşevic a avut locul lui pe pereţi mulţi ani: Dumitru Coliu, cel care a ajuns la un moment dat cuscru cu marele cârmaci Nicolae Ceauşescu. Dar care era ordinea biroului politic, după înlăturarea „deviaţioniştilor de dreapta” în 1952? Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Emil Bodnaraş, Dumitru Colin, Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Leonte Răutu, Alexandru Moghioroş, Ianoş Fazekaş, penultimul. Mă bazez pe memoria mea de atunci, când funcţionau toţi neuronii.

Ioan Pînzar