Nume de cod: 5 (cinci)

A lupta cu morile de vânt sau a lupta cu mentalitatea românească este unul şi acelaşi lucru. Nimic nou, nimic şocant, nimic care să atragă atenţia, nimic care să mişte, nimic care să doboare munţii indiferenţei, nimic care să intereseze, nimic care să tulbure conştiinţe, nimic care să mustre... la noi, totul este în fond, nimic. Cum nimicuri sunt pentru noi şi valorile naţionale şi personajele culturale (cele într-adevăr culturale, care la 80-90 de ani nu se mai apucă de făcut nudism)…! Nouă ne place epoca nimicului, a indolenţei, a nesimţirii (atenţie! „nesimţire” nu în sensul de obraznic, ci a nu simţi, a fi „ne-simţit”), al muşchiului atent lucrat şi etalat cât mai tare, a raderii în cap şi al multor altor forme deformate. Nu se mai ascultă cu timpanul şi nici nu se mai vede cu ochiul; a murit în ’89 epoca ascultatului pe la uşi, a datului în gât şi al ochiului umflat de atâta păzire a caprei vecinului!

Toate au murit, iar noi am reînviat… ce-i drept, mult mai leşinaţi, plictisiţi, apatici, fără idealuri, fără scopuri în viaţă, fără nici o suflare românească în noi… Au murit toate, însă noi am devenit şi mai visători: că vor veni americanii (cum au venit şi după război), că ne vom îmbogăţi la lotto, la bingo sau la caritas, că ne va scoate din mocirlă un x sau y mare preşedinte din Occident, şi ne va gâdila cu înălţătoare cuvinte: „România este o ţară minunată, bravo vouă!”. Ce ne mai place să fim scărpinaţi cu cuvinte aburitoare, spuse din gura unora care şi aşa nu dau nici două parale pe noi, şi care odată ajunşi în ţara lor, ne-au pus deja etichetă… iar noi, scumpii de noi, rămânem cu bucuria în suflet, şi cu golul în stomac. Asta doar dacă aş gândi la modul materialist.

La întrebarea dacă mai avem nevoie de şcoală e greu să mai găseşti un răspuns. Cine mai apreciază şcoala, de vreme ce termini şi nu găseşti nimic pe măsura pregătirii tale? Nu sunt băgat în seamă, cu tot cu pregătirea mea; mi se cere numai… experienţă. O realitatea cruntă ce blochează vise, şi mai mult deschide un nou obicei: facultate pe bandă rulantă. Şi, aşa cum ne place nouă mersul cu capra, aşa ne place şi facultatea. Mergem de nevoie mai curând, nu că am avea ce face cu diploma de la urmă, pe care o vom aşeza cuminţel pe un tapet undeva, sau vom strânge gunoiul pe ea. „Haideţi, fraţilor să mergem, floricele să culegem…” este noul slogan studenţesc. Ce carte, ce cursuri, ce seminarii… să facem un pomelnic mai degrabă şi să mulţumim celor ce au inventat internetul, de unde putem savura cu multă plăcere prin obiceiul copy-paste (a nu se citi: copil şi paste, că nici la progenituri nu ne-am gândit, şi nici la mâncare) lucrări de seminar, licenţă, master, şi chiar doctorat. Aş vrea să mă scuze cei conştiincioşi, care mai găsesc cumva o oră pentru studiu sau care îşi pierd timpul şi anii tinereţii în vreo bibliotecă, lecturând o carte bună. Şi, parcă nu ne era de ajuns, că am mai învăţat un alt procedeu, ceva mai la îndemâna tuturor, şi anume căratul sacoşelelor sau al plicului, în funcţie de preferinţe şi de nevoi. De maculatură suntem plini gârlă, gargară filosofică am tot auzit de ni s-au acrit toate, ce ne mai lipseşte? Mai degrabă, las’ că vine iarna, cu omătul cel mare şi anul cel nou, ce semne bune are, şi mă pregătesc aşa conştiincios, cum numai un student silitor ştie, de operaţiunea ce are ca nume de cod cifra „5”: trag o fugă prin turma de mioare, o aleg pe cea mai mare, care va fi gata de… plecare. Pardon, da’ n-am găsit altă rimă. (va urma)

Alexandru Prelipcean