Doru POPOVICI

O fericită neconcordanţă a făcut ca acest articol să fie scris mult dincolo de ora obişnuită, astfel că am reuşit să aflu şi rezultatul alegerilor prezidenţiale. Comunicarea scorului a coincis cu finalizarea unei competiţii altădată extrem de pasionante, devenită acum, în formatul inaugurat în aceste zile, doar un exerciţiu de anduranţă pentru jucători şi un coşmar aproape fără de sfârşit pentru spectatori. E vorba despre Cupa Davis, cea pentru care tremuram şi noi în anii '70, pe vremea lui Năstase şi Ţiriac, care au jucat nu mai puţin de trei finale, două în Statele Unite şi una la Bucureşti (dacă nu mă înşală memoria) şi care acum a devenit un turneu ca oricare altul, numai că disputat la nivel de echipe şi nu individual. Am urmărit atât cât am putut din acesta şi evident că echipele cu care am ţinut eu s-au cărat pe rând. Finala, disputată ieri şi încheiată exact la ora la care şi la noi se încheia finala pentru preşedinţie, a pus faţă în faţă echipele Spaniei şi Canadei (ajunsă cam cum e Germania la tenis de masă feminin, adică o echipă alcătuită exclusiv din chinezoaice; aici, "canadienii" sunt Pospisil şi Şavopalov, şi bine că n-a jucat şi Raonici!), Spania însemnând nu doar ieri, ci pe întreaga durată a competiţiei, Nadal-plus-nu-mai-contează-cine! Paranteză: ştiţi foarte bine că nu simt în principiu nimic când îl văd pe Rafa pe teren, pentru mine tenisul începând şi terminându-se cu Roger Federer. Ei bine, pe întregul parcurs, Nadal a contabilizat nişte cifre halucinante, jucând şi câştigând toate meciurile jucate: 5 la simplu şi 3 la dublu! Iar asta în condiţiile în care Spania a câştigat finala din 2 meciuri, nu 3, că altfel Rafa ar fi adunat şi a patra victorie la dublu. Zău că mi-a părut rău la urmă că nu-l pot îndrăgi. Ceva mai devreme, văzusem şi alţi sportivi, nişte presupuşi fotbalişti români, vreo 70 şi ceva la număr, câţi au intrat pe terenuri în cele 3 meciuri de ieri. În afară de "fiţe şi talente" n-am văzut absolut nimic la ei. Mă gândeam cum ar fi fost să-i pui să joace zilnic, ca pe Nadal. Cred că în afară de Nistor, toţi ceilalţi ar fi fost luaţi cu SMURD-ul. Nadal, sărit binişor de 30 de ani, pare că poate juca până la 60. Fotbaliştii noştri, când trec de 25, joacă de parcă îl căută din priviri pe poştaşul cu pensia.