Lucian AVRAMESCU

Ce seamănă şi ce nu seamănă în ele? Mă uit lung, ca un piţigoi care nu şi-a nimerit cuibul şi încearcă să-şi identifice puii. Ambele poze s-au lipit pe prima pagină a AMPress. Una înfăţişează două personaje din empireul politic, Iohannis şi Dăncilă, care ar părea soţ şi soţie dacă nu i-ar divorţa o privire câş. Polemica lor e de pe un mal pe celălalt al Dâmboviţei, aşa că nu au vreme să se altoiască decât prin televizor cu pumnul cuvintelor. Ea spune despre el că e laş şi n-are îndrăzneala să se pună cu o muiere. El spune că nu se încurcă cu una care reprezintă ruperea în două a democraţiei, fractură pe care ar fi evitat-o eroic, proptind ţara voiniceşte, cu umărul.

Drăgălăşeniile au venit din ringul Casei Poporului, situat pe malul drept al Dâmboviţei, cum ne uităm spre vărsare, unde s-a refugiat pugilista, şi din ringul de la coada calului încălecat de Carol I, mai exact din Aula Bibliotecii Universitare, adică de pe malul stâng al aceleiaşi gârle. Suporterii, bine rânduiţi de o parte şi de alta, au aplaudat frenetic şi au scheunat acasă sau în grupuri, în funcţie de loviturile administrate sănătos sau moale de cel pe care au pariat şi care rămâne acelaşi, indiferent cum se calculează aria cercului.

Cea de a doua poză s-a nimerit să stea, venită mai spre ziuă, tot pe prima pagină a AMPress şi înfăţişează doi poliţişti tineri, fără chipiu, cu toate semnele pe chip că au mâncat o bătaie soră cu moartea. A mai fost pe acolo o bătaie încasată de jandarmi de la mineri. Ziarista care relatează spune că băieţii, cam prea firavi, ai legii au urmărit o dubă care n-a oprit la semnul sacru al poliţiei, ca atare au descărcat în urmărire pistoalele. În aer, aflăm, fie pentru că nu au nimerit roţile fugarilor, trăgând prost, fie de teamă să nu-i vatăme pe posibilii infractori.

Fugarii, doi tineri de etnie romă, au oprit în cătunul lor din Prundeni, numit, ca şi al meu din Prahova, Ţigănie, i-au deposedat de pistoale pe cei doi în uniformă şi i-au bătut bestial, activitate la care s-au priceput de minune şi pirandele ieşite de la domiciliu. Până la venirea târzie a ajutoarelor, cei doi recruţi ai poliţiei române au fost ţinuţi în genunchi în bătătura agresorilor, iar unul dintre bătăuşi i-a pus pistolul la tâmplă poliţistului mai june şi a apăsat pe trăgaci. Norocul poliţistului a ţinut de descărcarea în aer, până la ultimul glonţ, în timpul urmăririi, a armei sustrase.

Ambele poze, puse alături, pe logica derulării, ele curgând una după cealaltă, în aceeaşi noapte, arată felurile megieşe de a ne stâlci în bătaie în România.

Două cotonogiri petrecute concomitent. În prima se bat doi candidaţi la preşedinţie, pugilişti cu vorba, fiindcă idei au fost mai puţine, condensarea pălăvrăgelii în filosofie pentru viitor refuzând cel mai adesea să se închege. În a doua, soldată cu ruperi efective de mandibule, de alte componente osoase şi utilizarea gloanţelor de război pe ţeavă, arată un subiect care pare străin de prima încăierare, cea politică.

Mie, privitor la cele două imagini culese din noaptea abia încheiată, îmi par gemene, din capitolul unic al unei poveşti despre România reală.

Nici ”laşul”, nici ”pesedista” nu aveau habar de ce se petrece afară, nu pe malul Dâmboviţei, ci pe malul Oltului, ceva mai sus de Caracal. Răsfăţaţi de toate televiziunile care le sorbeau imagistic aerul din gură, ei au vorbit despre orice, mai puţin despre ce se petrece pe uliţele noastre cu noroi mult. Pe blonda pudrată abundent, pieptănată matinal de o armată de coafeze, şi pe sibianul încruntat, între cuvintele căruia ai timp să bei o bere şi să fumezi o ţigară, i-aş trimite în documentare prin România reală. Un timp lung. Dar timpul nu mai e, că duminică, mort-copt merg să votez.