Doru POPOVICI

Nu că am urmărit în mod special, dar cu câteva minute înainte de începerea evenimentului, absolut toate televiziunile de ştiri au uitat de răpiri, violuri şi asasinate şi au comutat pe reşedinţa Preşedintelui, unde acesta avea să îi confere Simonei Halep o distincţie pe deplin meritată. Prima imagine de la "locul faptei" (ca să rămânem totuşi la terminologia utilizată în ultima vreme la televizor) prezenta o sală mare, populată în dreapta imaginii cu nişte fiinţe (care ulterior s-au dovedit a fi rude, antrenori, prieteni, sportivi, oficiali ai FRT), pe partea opusă aflându-se însăşi "sărbătorita", dacă putem vorbi de sărbătoare când un omuleţ este complet izolat, aşteptând ceva, sau pe cineva, care nu se învredniceşte să apară. În sfârşit, după o întârziere de doar 3 minute faţă de ora anunţată, apare un tenismen amator, de la care în mod normal s-ar fi cuvenit să auzim nişte vorbe simţite, izvorâte din suflet adică, din moment ce amatorul se afla în faţa celei mai bune sportive din lume chiar în sportul pe care cică şi el îl practică. În loc de asta, am auzit un speech conceput parcă de mama mare spre a saluta menţiunea obţinută de nepoata la sfârşitul clasei a treia. Cu acest prilej, mi-am reamintit că lui Stolojan oamenii răi îi zic "Robocop". Nemeritat. Robocop părea cel care vorbea... pas cu pas! Prin comparaţie, Simona a fost minunată. Cu ce am rămas eu la sfârşit: cu imaginea lui Ţiriac care nu s-a băgat în fotografie, absolut normal, din moment ce antrenorul domnului Preşedinte tocmai încercase să-i fure funcţia, precum şi cu puţină tristeţe în privirea Simonei, infinit mai naturală decât bucuria grotesc mimată de alesul suprem.