Amintiri din Comunism

Dar piesa cu titlul cel frumos s-ar putea juca şi acum. Autorul ei timid a murit tot timid, dar cu ficatul distrus de acea vodcă rusească de 60 de grade, care se numea Krepkaia. Prima înghiţitură te ardea pe gâtiţă, vorba ţăranului. El nu a învăţat la şcoală despre esofag. Ei bine, când suta de grame ajungea în stomac simţeai o arsură binefăcătoare.

Hinduşii au un festival dedicat creării Universului. Iată ceva care depăşeşte toată gândirea creştină, dar şi pe cele musulmană şi budistă. Hinduşii din râul sfânt Gange sunt marii filozofi ai lumii contemporane. Cred că în comunism ar fi fost consideraţi progresişti, lipsiţi de obscurantism, adevăraţi oameni ai muncii.

Freud acordă o importanţă deosebită alăptării copilului mic. Atunci se pun bazele unor complexe viitoare. Atracţia sexuală a sânilor femeilor e explicată de constatările lui Freud. Dar putem merge şi la Darwin. Mamelele mici ale bărbaţilor n-au apărut degeaba. În procesul evoluţiei, e posibil ca cei doi parteneri să fi hrănit cu lapte copiii. E adevărat că maimuţele au depăşit această fază.

Trecând de savanţi, îmi amintesc că mama ştia povestea celebrului hoţ lipovean Terente, care intrase în folclor, în anii ‘30. Mulţi ani mama şi bunica, dar şi alte femei credeau că crenvurştii, numiţi de ele mititei, aveau pieliţa din intestine subţiri de om. Terente, haiducul stufului din Deltă, era un fel de hoţ de fete, mai mult decât de bani. Sigur că toţi ţăranii încă mai credeau, în acea jumătate de deceniu dintre cei 10 şi 15 ani ai mei de la Costâna, între 1950 şi 1955, în minunea ciobanului de la Maglavit, care s-a întâlnit în persoană, precum Moise, cu însuşi Dumnezeu, căruia el îi spunea Moşul. Comuniştii l-au vindecat, în cadrul colhozului, de toate vedeniile. Devenise, prin 1970, chiar colectivist fruntaş. La viitorul canal Dunăre-Marea Neagră muncitorii fruntaşi, adică doctorii, generalii, miniştrii şi avocaţii duşmani ai poporului trasau axa canalului. Aşa scria Scânteia partidului, cu o fotografie în cadrul textului scris de un ziarist comunist dedicat. Nu i-am reţinut numele. Pe atunci, ca şi mai târziu, citeam Scânteia rând cu rând, pagină cu pagină, adică toate balivernele. Nu ştiu pe la câţi ani am ajuns perfect convins că toate sunt baliverne, poate că pe la 12, dar le-am mai citit încă cel puţin 10 ani în totalitate. Mai târziu, mă opream mai ales la mica publicitate din România liberă.

În tinereţea noastră cea măreaţă, precum scumpa noastră patrie în frunte cu iubitul secretar general al PCR, zăboveam ades la cârciumile sau barurile proiectate ca la Paris de genialul arhitect Porumbescu, în care, după primele sute de grame de vodcă, începeam să-i bârfim şi să-i înjurăm pe distinşii noştri şefi de partid şi de stat, directori şi secretari BOB. Nişte boi, striga pictorul de altă naţionalitate, să mă pupe…, continua el româneşte, cam licenţios, adică porcos, pe limba ţăranului român analfabet. Taci!striga un fel de inspector la cultură, o să audă tov. Panaitiu. Îl bag în…, sărea ca ars pictorul şi graficianul, piticul dracului, se pricepe el la artă ca porcul. Se făcea o scurtă pauză, în timp ce se bea încă o sută de vodcă, apoi se ajungea mai sus, la nivelul judeţului. La un moment dat, cineva, după ce se uita în jur, la mesele vecine, avertiza aproape în şoaptă: vreţi să vă audă securitatea? Să ne pupe…, adăuga alt beţiv. Dar se făcea, totuşi, linişte, şi toţi se concentrau pe băutură, sporovăind doi câte doi, până când dispăream unul după altul, încercând să trecem printre mesele aproape goale. Nu erau, oare, informatori printre noi? Aveam de multe ori dovada că a doua zi secretarul judeţean cu propaganda ştia despre ce vorbisem. Dar nu şi securitatea, pentru că toţi îşi pierdeau memoria până acasă şi până dimineaţa. A doua zi, la serviciu, ne salutam cu respect, unii chiar se pupau, ce mai faci, eşti bine, sănătos? să trăiţi tovarăşe preşedinte!, care şi el trecuse prin aceeaşi stare ca şi noi în seara trecută, în altă parte. La ora 9 şedinţă! Aiurea, ce să raportăm? ne întrebam din priviri, am văzut cămine culturale, case de cultură, repetiţiile formaţiilor artistice, vorba vine, nu stăteam noi până seara, când se mai adunau tineri învăţători cu elevi, să încropească un dans popular. Dar obligatorii erau montajele literar-muzicale şi brigăzile artistice. Noi începeam de dimineaţa cu băutura, în respectivele instituţii. Îndrumare şi control făcea, în primul rând, partidul, cu activiştii lui, uteciştii, cu inspectori şcolari, inspectori PSI etc. După activiştii de partid, cel mai bine priviţi erau redactorii ziarului Zori noi. Toţi şefii locali se temeau să nu fie criticaţi, căci ajungeau astfel în gura tovarăşilor Bobu, Panaitiu, Găină şi a celor care le-au urmat. Munca de documentare se făcea totuşi diferit faţă de cea a scriitorilor ultrabolşevici, care din când în când făceau câte o echipă şi mergeau în mari unităţi socialiste, pentru a vedea viitoarele lor personaje, eroii muncii socialiste. De fapt, toţi fiind beţivi, şi femei, şi bărbaţi, o ţineau într-un chef continuu, în general la Mogoşoaia, Pelişor, Neptun şi alte case de creaţie. Doctorul Aurel Baranga, un fel de Caragiale bolşevic, evident, la degetul mic al maestrului, scria de zor. Sfântul Mitică Blajinul, care l-a derutat şi pe tovarăşul de la cenzură. Cum sfântul Mitică? Ce, e tâmpit Baranga, vrea să ne pierdem pâinea, că pe el îl cumpără cu dolari?