Doru POPOVICI

Ultima "dublă" a Naţionalei de fotbal s-a desfăşurat sub presiunea calculelor care ziceau că fără două victorii nu prea mai avem la ce spera. După ce am smuls cu baftă chioară un egal cu nişte vag omologaţi că fotbalişti şi o victorie la scor contra unor împiedicaţi fără frontiere, s-a declanşat un nou val de entuziasm dublat de speranţă nemărginită că, pardon, ca noi nu-i nimeni mai breaz în grupă, nici măcar Spania, care abia de a bătut cu 2-0 acolo unde noi nu ne-am oprit până la 4-0! Ca prin farmec, după această panaramă de meci, au dispărut toate neliniştile de după împiedicătura de joc de la Oslo, ai noştri devenind brusc chiar fotbalişti adevăraţi... măcar prin comparaţie cu băieţii ăia de pe insula aia. Ce am înţeles eu din toată tărăşenia este că indiferent cu cine am juca, pe linia de fund e prăpăd. Pe laterale hai, parcă ne-am mai scoate cumva, dar fundaşii centrali sunt de râsul lumii: văzându-i pe iarbă (că "la lucru" nu poţi să spui că erau) pe Grigore şi pe Săpunaru, să fiu al naibii dacă nu ţi se face dor de Moţi şi de Tamaş... că ăsta şi beat mangă parcă tot e mai lucid decât ăia amândoi! Dovada că n-au ce căuta acolo a veni în Malta când, intrat pe parcurs, Săpunaru a reuşit să le creeze maltezilor singura ocazie de gol, făcând o "alunecare" ca în filmele cu Chaplin. Pe de altă parte, stau şi mă întreb de unde dracu' poate Guriţă să afle (în timp util pentru a-l convoca la lot!) că Gicu Grozav e viu, ba că mai şi intră pe teren ca jucător al unei echipe, Kisvarda, de care cred că nici măcar toţi ungurii n-au auzit! După care îl cheamă la lot, iar la urmă îl şi bagă pe teren. Nu, nu 5 minute, în amintirea zilelor de glorie de acum 100 de ani, când îl antrena la Petrolul, ci fix titular, în meciul absolut decisiv pentru calificarea la Euro. Spuneţi, vă rog, e sau nu vorba de boală psihică? Oare cum s-o numi?