Doru POPOVICI

În principiu, Steaua nu este o echipă agresivă. Sau nu ar trebui să fie, pentru că de regulă echipele tehnice devin mai degrabă victime, rolul de călău asumându-şi-l celelalte, întru suplinirea deficitului de tehnică. Aaa, Steaua nu mai e aşa!? Adică s-au dus naibii vremurile când ascundea mingea de adversar, când dădea goluri de excepţie şi câştiga titluri pe bandă rulantă? Se prea poate. Iar în locul marilor vrăjitori ai balonului, vedem acum panarame rudimentare ca alde Papp ori Chipciu? Şi rataţi ca Marica? Şi sălbatici ca Bourceanu? Ei, dacă am ajuns chiar la asasin, atunci trebuie spus răspicat că ăla n-a fost fault de joc. N-a fost nici măcar fault premeditat. A fost, pur şi simplu, tentativă de omor. Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu şi logic: de unde erau mari scule, defilând în campionat ca prin stâna proprie, ba şi plătiţi nu doar foarte bine, ci şi mereu la zi, băieţii ăştia s-au trezit dintr-o dată complet suspendaţi din bătălia pentru toate alea, rămânându-le fie Cupa Nimănui (zisă şi a Ligii), a cărei câştigare duce fix nicăieri, fie Cupa Meseriaşilor, aia de la televizor. Păi cum să n-o iei cu capu' şi să nu te lase nervul? Şi nici n-are cum să nu te lase, din moment ce foştii artişti ai gazonului tocmai ce-şi găsiseră alinarea, după alt meci penal şi penibil, într-un chiolhan organizat de un puşcăriaş, văr cu alţi pârnăiaşi, şi prieten la cataramă cu însuşi domnul antrenor Reghecampf. Care, la rându-i, este un mare amator de manele. Iar maneaua, se ştie, face casă bună cu pârnaia, cu grătarul şi cu antrenorul român, dar mai ales cu fotbalistul. Care, fiinţă sensibilă şi aplecată către poezie, selectează din text exact partea aia cu "să moare toţi dujmanii mei", pe care, pentru a dovedi că a înţeles-o şi-o simţeşte, o transpune fix în iarbă cu primul prilej. Dacă-l mai cheamă şi Bourceanu, la ce naiba altceva te-ai fi putut aştepta?