Florin HAIDAMAC

Viaţa în România e plină de zâmbete amare. De când ne naştem şi până în ultima zi a vieţii ne gândim la viitor. La ce vom face. La cum vom trăi. La câte vom realiza. Unii adună, alţii se chinuiesc să supravieţuiască. Unii au parte de tot ce-și doresc, alţii preţuiesc fiecare firimitură de pâine. Aşa neagră şi tare cum e. Unii sunt sănătoşi, alţii se nasc deja bolnavi. Pentru unii moartea e metafizică, pentru alţii e extrem de concretă.

Că vrem, că nu vrem, trăim în prezent. Viitorul e ceva abstract. Ceva ce depinde de multe variabile. Noi suntem doar una dintre ele. Fiecare influenţează viitorul altuia. Exact aşa cum majoritatea decide pentru minoritate. Normalul nu e ceva unanim acceptat. Normalul majorităţii poate fi anormalul minorităţii.

Cele mai amare zâmbete le am atunci când vorbesc cu tânăra generaţie. Mulţi ne punem speranţa în ea. Mulţi ne uităm la cei care vin din urmă. Şi ne aşteptăm ca ei să fie mai buni ca noi. Să construiască mai multe ca noi. Să ne arate o altă mentalitate. Să ne prezinte normalul lor.

Din păcate, viitorul lor nu e alături de noi. E prin alte ţări. Normalul lor este reprezentat de pribegie. Şi nici nu are cum să fie altfel. Când se uită în jur şi văd că şcoala nu le oferă nicio posibilitate de a trăi decent din salariu.

„De ce să rămân în ţară? De să fac facultate şi masterate? Să ajung ca doamna dirigintă cu 12-13 milioane pe lună? Să mă uit lung după o maşină, o haină sau o vacanţă? Să lucrez numai în stres? Să fiu tot timpul abuzat? Să nu contez? Să nu mă bage nimeni în seamă?”

Ce să le spui? Ce sfat să le dai? Ce interes să le trezeşti? O să ajungem o ţară de copii şi pensionari. Uşor de prostit, manevrat şi furat. Tinerii de azi nu sunt proşti. Evaluează foarte bine ceea ce văd în jur. Au alte aspiraţii. Alte gânduri. Alte pretenţii de la viaţă. „Vrem să trăim şi să ne bucurăm de lumea asta acum. Nu să fim o povară pe spatele părinţilor. Nu să le cerem lor bani pentru orice. Nu să locuim împreună până la 50 de ani în acelaşi apartament mic.”

Ce faci tu, părinte, când te întreabă copilul tău de viitor? Ce îi spui? Rămâi în ţara în care nu ai nicio şansă sau du-te unde vezi cu ochii şi câştigă bani pentru un trai decent? La asta avem dreptul toţi. Că nu degeaba ne-am organizat în state. Traiul decent reprezintă normalitatea. Mâncare, căldură, adăpost, siguranţă, educaţie, sănătate. Fericire. La orice vârstă.

Copiii de azi, emigranţii de mâine. Nici măcar faptul că Europa nu mai e un loc sigur nu-i opreşte. Nici măcar frica de atentate. Şi nu pleacă din lehamite sau scârbiţi de ceea ce au trăit până acum. Nu. Refuză din start să guste din paharul amar al salariatului din România.

Trist e faptul că nu putem decât să asistăm la plecarea lor. Nu avem ce le oferi. Îi creştem pentru a-i încuraja să îşi găsească rostul pe alte meleaguri. Şi acceptăm senini asta. Fără să ne revoltăm. Fără să le cerem socoteală celor care cică gestionează ţara asta. Celor care promit mii de locuri de muncă. Celor care nu sunt în stare să ne scoată din statutul de ţară bananieră. Pe ultimul loc la orice în afară de vrăjeală. Cu asta trăim. Cu asta ne hrănim. Asta ne place. Însă ştiţi ceva? Copiii ăştia nu pun botul. Pe aştia nu-i prosteşte nimeni cu celebrul „vom face”. Vă e teamă de ei, aşa-i? De asta îi alungaţi.