Real și rock ’n’ roll

În mai mult de o jumătate de secol, de când mă interesează sportul în general și fotbalul în special, am priceput niște lucruri a căror valabilitate este eternă. Primul dintre ele, probabil și cel mai important, este acela că performanța nu este și ea tot eternă. Că nimeni nu este veșnic câștigător. Că recordurile sunt făcute doar pentru a fi bătute. Iar ca astea toate să poată fi integrate cumva printre Legile lui Murphy, iată și un corolar: ele se termină fix când ți-e lumea mai dragă! Ați înțeles, presupun, că vorbesc despre Barcelona, da, da, înainte chiar de a aduce firescul omagiu eroilor săptămânii ăsteia, Real de Madrid și FC Liverpool. Asta și fiindcă oricâtă fericire mi-ar fi adus în suflet Ronaldo și ceilalți, ea este însutită de moartea caprei barceloneze! Ei, acum, că mi-am terminat programul de fan cu psihoze, să trecem la analiza corectă. Asta înseamnă, pur și simplu, că la Madrid nu s-a produs tocmai un miracol. În fond, diferența dintre Real și Wolfsburg cam asta este. Anomalia s-a produs cu o săptămână mai devreme, fiindcă sunt rarissime meciurile în care Real nu înscrie. Exact așa e și situația Barcelonei, care când nu dă gol, vedeți ce se întâmplă. Sunt convins că dacă meciul tur ar fi fost la Atletico, în retur Barcelona i-ar fi dat 3, fără să primească vreunul. De aici, și explicația uneia dintre concluzii: tocmai când îi era jocul mai avântat și speranțele în adjudecarea tuturor trofeelor mai mare, iată că Barcelonei i s-a terminat parcursul în cea mai importantă competiție. Iar Real, care are toate șansele să nu se numere printre cele mai bune două echipe în Spania, are tot atâtea spre a deveni cea mai bună din Europa. Cu acte, zic, fiindcă oricum e cea mai bună! Iar tragerea la sorți de ieri nu face decât să o ajute. Îmi era teamă de o dublă cu Atletico. Una cu Manchester City pare mai degrabă un antrenament pentru finală. Unde, dacă dăm, așa cum ar fi logic, peste Atletico, nici nu se mai pune problema învingătoarei. Pariază cineva cu mine!? Cât privește victoria lui Liverpool, nu am cuvinte. A fost mult peste ceea ce înseamnă doar fotbal. A fost un poem, a fost o simfonie. Greșesc: a fost un rock ’n’ roll, cum numai în orașul care i-a dat omenirii pe The Beatles se poate.