Gabriel MANȚĂ

Trecem aproape elegant peste turneul echipei aproape naţionale, pentru că e mai ofertant bizarul campionat englez din acest sezon. În primul rând, oficializarea lui Pep Guardiola ca viitor antrenor al lui Manchester City a venit în plin sezon, când încă Bayern, actuala echipă a catalanului, se poate întâlni cu City în Liga Campionilor. Pe lângă asta, a doua echipă din Manchester era angajată într-o luptă la baionetă pe plan intern, aşa că o astfel de veste a căzut cât se poate de prost pentru Pellegrini şi trupa sa. Cum să-ţi mai mobilizezi jucătorii când te ştiu pe făraş, mai ales că împreună cu tine se află şi câţiva dintre ei? Colac peste pupăză, City se găsea în faţa unei duble de foc: aflată pe locul secund, urma să întâlnească în două etape consecutive liderul Leicester şi locul 3, Tottenham. Avantajul teoretic era că ambele confruntări se desfăşurau pe teren prorpriu. Între timp, primul tete-a-tete a fost pierdut ruşinos, echipa lui Ranieri făcând legea pe teren, astfel că a acceptat concesia golului de onoare abia când conducea cu 3-0! Cum şi Tottenham şi-a câştigat meciul în această etapă, londonezii le-au luat locul secund „cetăţenilor”, care s-au trezit survolaţi şi de Arsenalul lui Wenger, o altă trupă căpiată care-şi joacă şansele la ruletă. Dar dacă este ceva cu adevărat surprinzător în Premier League, atunci orice păleşte pe lângă parcursul lui Leicester. Este inutil să mai precizăm că e un club de traziţie, întrucât aşa sunt toate în Albion. Cu toate astea, palmaresul este modest, doar câteva Cupe ale Ligii, iar în campionat doar un loc doi interbelic. Anul trecut s-a salvat la limită de la retrogradare, graţie unui tur de forţă în ultimele etape, 10 puncte din 12 posibile. Nu era încurajator nici faptul că a fost numit antrenor Ranieri, unul dintre tehnicienii mei preferaţi, în sensul în care nu mă dezamăgea niciodată când pariam goluri puţine la meciurile lui, indiferent de echipele pe care le antrena. Nimic nu anunţa, aşadar, această escaladă, această efervescenţă, această furtună care nu mai vrea să fie doar una într-un pahar cu apă! Măcar de i-ar ţine până la sfârşit.