Doru POPOVICI

Unul din stereotipurile folosite de gazetarii sportivi cu o frecvenţă mai mare decât s-ar cuveni este cel prin care un eveniment sportiv cu o desfăşurare dramatică este caracterizat drept "epic". Cei care nu doar au trecut prin şcoală, ci chiar au învăţat, ştiu că genul epic este cumva opusul celui liric şi că spre deosebire de acesta care apelează mai degrabă la sentimente, cel epic relatează întâmplări care adesea induc cititorului tensiune. E o explicaţie cât se poate de sumară, chiar grosolană, dar am dorit-o pe înţelesul tuturor, fie ei chiar fotbalişti. Aşadar, un meci "epic" este unul în care desfăşurarea este pe muchie de cuţit, rezultatul imprevizibil, iar pe parcursul său se petrec chestii surprinzătoare. Ei bine, un asemenea meci, caracterizat ca atare de sumedenie de colegi din presa de toate felurile (scrisă, audiovizual, online) a fost cel de rugby dintre Africa de Sud şi Japonia, despre care deja am scris. Menţionez că fără să-mi treacă prin cap că l-aş fi putut caracteriza prin epitetul "epic". Şi cum să-i zici aşa, când la sfârşit mai toată suflarea prezentă pe stadion era înlăcrimată!? Iar lacrimile vin din lirism, nu din epic. Unii, japonezi sau care doar ţineau cu japonezii, plângeau de fericire. Ceilalţi, cuprinşi de disperare, plângeau de necaz, de supărare, de jale. Tot "epică", zic aceiaşi, ba încă mulţi alţii, ar fi fost senzaţionala realizare a unui dement pe nume Lewandowski, pe care l-am văzut şi eu live înscriind cele 5 goluri în 9 minute, nu împotriva Bucovinei Pojorita, ci contra lui Wolfsburg, echipă care în campionatul trecut o cam terorizase pe Bayern. După golul al 5-lea, l-am văzut pe Pep, pe care nu-l ştiam altfel decât crispat, radiind de o bucurie imensă, şi zău că avea şi o lacrimă într-un colţ de ochi! Ce mai, liricul dus la extrem. Aşa că mai lăsaţi-mă-n durerea mea cu meciurile voastre epice!