Doru POPOVICI

Am aşteptat, probabil ca tot românul, reîntâlnirea cu câştigătorul Wimbledon-ului şi cu semifinalistul de la dublu, respectiv cu domnii Tecău şi Mergea, imaginându-mi un spectacol de excepţie, un recital al celor doi împreună, după ce în urmă cu o săptămână ne încântaseră în meciul în care fuseseră adversari. Cu acest prilej, mi-am reamintit splendida lor victorie, care ne adusese şi o calificare extraordinară, în deplasare, cu vreun deceniu în urmă, într-un meci-maraton desfăşurat undeva, în America de Sud... A fost, cum zic poeţii-cronicari de sport, un meci "epic", de povestit peste ani. Atunci, dublul Mergea - Tecău venea după două victorii tot la Wimbledon, dar la juniori. Acum, după victoria supremă, la seniori, ce altceva decât un recital de excepţie puteam aştepta? Primul set, pierdut fix pe final, în care s-a mers cap la cap până la break-ul fatal, a fost, ziceam eu, de încălzire, deşi temperatura te ducea cu gândul la dat în clocot. Iar ăia, slovacii, păreau să se fi acomodat mai repede cu cuptorul în care s-a jucat. Eh, aşa e cu campionii supremi: o iau mai greu din loc, nu-şi scot la vedere toată arta şi ştiinţa chiar de la prima minge, le place să creeze emoţie, suspans, tot tacâmul, pentru ca show-ul să rămână memorabil. Aşa că setul al doilea urma să fie cel al relansării. Mi s-a părut ciudat că în pauză, în loc de o discuţie ca între parteneri, cei doi aveau cu totul alte preocupări: unul mânca, ălalalt bea, de vorbit însă vorbeau numai spectatorii! La 2 - 0, m-am autosugestionat din nou: gata, începe treaba! Treaba însă au continuat-o ceilalţi care, la 3 - 0, nu înţelegeau ce li s-a întâmplat. Mi-a fost chiar milă de ei. Acum, la 3 zile după, tot nu înţeleg ce am văzut. O vagă explicaţie ar putea fi frustrarea pe care Mergea o simte după Wimbledon. Nu merg până la a crede că ambilor li se rupe fix în 14 de Cupa Davis, cam în felul în care li se rupe fotbaliştilor de echipa naţională. Ar fi groaznic.