Doru POPOVICI

În campionatele din Europa, lupta pentru titlu se dă de regulă între 2-3 echipe, povestea durând de zeci şi zeci de ani. Ăsta nu este neapărat un semn de dezechilibru, cum ne place adesea să spunem, dând exemplul Ucrainei cu ale sale Şahtior şi Dinamo Kiev. Dar Real şi Barcelona ce au? Sau Bayern şi Dortmund. Ori tripletele Inter – Milan - Juve sau Liverpool – Machester - Chelsea. Sunt campionatele ăstea mai slabe decât altele numai fiindcă în ele joacă şi nişte supraputeri? Mă faceţi să râd. Lupta acerbă pentru titlu nu generează neapărat valoare dacă în ea sunt angrenate, să zicem, nu 2, ci 7 echipe. Este şi situaţia de la noi, din ultimii 4-5 ani. Zeci de ani la rând ne-am lovit de eternizata luptă Steaua – Dinamo, pentru ca în ultima vreme să constatăm că mai trag la titlu şi un Cluj, un Vaslui, Urziceni, Galaţi, care uneori îl mai şi câştigă. Că după aia fie dispar, fie se prăbuşesc în anonimat (cazurile Urziceni şi Galaţi) e treaba lor. Poate şi de aceea, la startul fiecărui nou campionat, se anunţă ca favorite la titlu tot eternele Steaua şi Dinamo, două echipe cu vechime considerabilă, deci cu constanţă în performanţă. Uneori, aşteptările se confirmă, măcar una din cele două fiind de regulă în lupta pentru titlu, măcar pentru o vreme. Zic asta cu trimitere directă la Dinamo şi titlul care i-a sărit din buzunar tocmai când avea 11 puncte avans. Situaţia este destul de asemănătoare cu a Stelei de azi, care pusese şi ea tot cum atâtea între ea şi urmăritoare, ba etala şi un joc care nu lăsa loc de dubii: Steaua campioană! Numai că după cele 5 de la Stuttgart i-au mai intrat în aţe şi altele 3 de la Braşov, chestie care te trimite cu gândul la alte şi alte întâmplări, deloc întâmplătoare, cu echipe româneşti, de club sau reprezentative. Varianta optimistă ar fi aceea că, la adăpostul fostelor 11 puncte (devenite acum 7) şi al locului 1 din grupă în Europa League, Steaua se pregăteşte pentru bătălia decisivă, cea de la Copenhaga, făcând niţică economie de efort acum, pentru a da maximum atunci, adică joia viitoare. Ceea ce se vede însă pe ecran (oboseală fizică şi psihică, lehamite, dezinteres, adică un joc în dorul lelii) pare mai degrabă finalul unui parcurs de excepţie transformat în veşnica regulă românească: totul se termină mai repede decât te aştepţi şi tocmai când te aştepţi mai puţin. Sper ca Steaua să nu fie gata de tot. Poate o mai ţine-o şi la Copenhaga.