Mircea Radu IACOBAN

Parcă Vergilius spunea „şi de aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, şi cele neplăcute vor trece, odată şi odată, în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare şi preţuire. Aşa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul cel puţin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de ţiplă, vopsiri de camuflaj, reţete europene şi inscripţii englezeşti. Ciudat: aţi observat că pâinea nici nu mai miroase... a pâine? Pe vremuri, îi simţeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama şi „tunsă”, şi pe jumătate. Astăzi, europenizaţi, o cumpărăm gata feliată. Urmaşii generaţiilor de moşi-strămoşi ce au tăiat mămăliga cu aţa nu mai au vlagă să mânuiască un cuţit! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata mestecată, digerată şi... mai ştii?

Neobişnuita intensitate a acestor amintiri se cuvine, desigur, coroborată cu specificitatea împrejurărilor de atunci: foametea crâncenă din 1946-1947, viaţa pe cartelă, dar şi negrijile copilăriei, prefirate dalb-romanţios şi-ntotdeauna presărate cu sclipiciul înţelegătorului „a fost odată”. Ultimele trei sferturi de veac marchează un adevărat salt-ruptură în înseşi temeiurile vieţii de zi cu zi, încât aforismul lui Vergilius s-ar cuveni să scoată de sub semnul îndoielii întâi de toate credibilitatea „acestor lucruri” – acum apărând ca suspecte generaţiei tinere: ei, na, exagerări şi invenţii! De le-ar şti, nu le-ar crede.

Dar nici n-au de unde să le ştie – în cazul în care ar interesa cât de cât. Cum să creadă că, după Festivalul Mondial al Tineretului, ţinut în România anilor `50, la Suceava a avut rang de eveniment anunţul „se dau bomboane!!” – câte 100 de grame de biete dropsuri de persoană, la coadă şi pe tabel. Ce alergătură pe uliţe! Cum să creadă că, la şcoală, primăvara şi toamna, veneam desculţi, scriam cu tibişirul pe tăbliţe de ardezie, după ore păşteam vaca pe terasamentul căii ferate, iar veştile le comunica primăria iţcănenilor adunaţi la barieră cu... darabana?

Îşi mai închipuie cineva cum era viaţa pe cartelă? Vânzătoarele, adicătelea, „lucrătoarele din comerţ”, purtau drept amuletă legată de gât forfecuţa cu care-ţi decupau tichetul supravieţuirii: pâine, zahăr, ulei. ”Mărfurile industriale” se dădeau „pe puncte”. Fiecare salariat avea dreptul la un număr de „puncte”. Dacă era econom, strângea „punctele” şi putea să-şi cumpere un costum de haine la doi ani. Sau două perechi de pantaloni pe an. Sau trei cămăşi. Sau, nu şi.

Existau, în toate magazinele, trei tipuri de costume bărbăteşti. Cel scump costa, prin 1956, 1.008 lei (leafa era în jur de 400). Profesorii mei de la liceul sucevean purtau cu înţeleaptă demnitate costume ieftine şi pantofi aşijderea, fiindcă şi „varietatea” încălţămintei, manufacturată la Străduinţa, se reducea la vreo trei trepte ale preţului şi cam tot la atâtea variante de modele. Adevărat, pielea era piele şi talpa, talpă – asta până când s-a experimentat (la bocanci) talpa din carton presat obţinută la topitoria de la Molid din cărţile bibliotecilor epurate (instrucţiuni de utilizare: a se folosi în anotimpul uscat).

Radioul? Un mare lux. N-am avut parte, acasă, decât de difuzorul Staţiei locale de radioficare, ce transmitea zilnic o înfiptă emisiune locală, constând din lozinci, anunţuri şi articolul de fond din Scânteia. Ţin minte şi acum cortina muzicală gâjâită, citită cu un ac bont de pe placa de patefon... Mai toate cărţile copilăriei erau traduceri din literatura sovietică. Filmele, producţii Mosfilm. Când a ajuns în acest colţ de ţară primul lung-metraj color („Balada Siberiei”), n-am putut intra în săliţa cinematografului ce funcţiona... în clădirea Gării Iţcani (96 de locuri, plus 22 la balcon) fiindcă lista fericiţilor spectatori o alcătuise riguros secretara organizaţiei de partid, tovarăşa Shechter (fruntaşi în producţie din industrie, adică, de la Abatorul Burdujeni, Topitoria de cânepă, Uzina de impregnat traverse) plus, desigur, notabilităţile.

Telefon mobil (unul sau mai multe) are acum şi ciobanul, şi prefectul. Până hăt-târziu, în anii `60, a obţine o legătură telefonică interurbană putea fi considerată victoria zilei. Făceai comanda la 09, acolo se completa o fişă şi urma aşteptarea. Ore în şir... La ceasul prânzului, din bucătăriile sucevenilor izvora acelaşi unic parfum de cartofi prăjiţi. (Adi Cusin identifica şi alte miresme: „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”...), ăsta era nu meniul zilei, ci al săptămânii, anotimpului, anului. Şi cum se vede, n-am murit. Iar peste toate tristeţile sărăciei se mai prăvălea (asta merită o discuţie aparte) şi apăsarea politicului exacerbat . Despre care, Vergilius să mă ierte, n-aş crede că „ne vom aminti odată cu plăcere”...