Gabriel MANȚĂ

Ce s-ar putea spune acum, la încheierea primului turneu de Mare Şlem al anului, Open-ul Australian?
Că un român a ajuns într-o finală, câştigând-o. Horia Tecău, la dublu mixt, performanţă minimalizată de Ilie Năstase, pentru care tot ce contează este simplul. Despre partenera lui Tecău, americanca Bethanie Mattek-Sands, nu pot spune decât un eufemism, e excentrică, şi exprima o mirare, care-i dă cumva dreptate lui Năstase: tenisul static de la dublu dezvoltă celulită!
Că Maria Şarapova a pierdut, şi merita să piardă, încă o finală. De fapt, nu merita să câştige cu acest joc liniar, de luptă şi sacrificiu. Când vezi că Azarenka răspunde cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi precizie, cu şi mai mare constanţă, ar fi trebuit să mai pui o scurtă, să mai vii la fileu. Din păcate pentru ea, Şarapova începe să facă figură de eternă perdantă.
Că la masculin aceeaşi actori au jucat aceeaşi piesă. Cu oarecari nuanţe la interpretare. Federer a pierdut iar la Nadal, de data asta nu din considerente fizice, nici din cauza pistonării pe rever. Dimpotrivă, a părut mereu proaspăt, iar cu reverul s-a ridicat deseori peste lovitura de dreapta. Ei bine, elveţianul a pierdut pentru că a servit mai prost decât Nadal, şi nu din punct de vedere statistic, ci calitativ! În cealaltă semifinală Murray a produs saltul valoric, l-a muncit pe Djokovic ca pe hoţii de cai, dar cumva sârbul s-a strecurat iarăşi. În finala cu Nadal şi-a intrat mai greu în ritm, dar apoi a fost precum picătura chinezescă până la acela care credea el că este finalul, până la care era prevăzută rezerva de energie, adică setul 4. Atunci şi-a permis să fie superficial la ultimele mingi. Ce a urmat în setul 5 e de nepovestit. Nu se ştie de ce a câştigat Nole şi nu Rafa. Întâmplare sau destin, prea puţin s-a înclinat balanţa, poate că ni s-a părut.