Doru POPOVICI

La sfârşitul meciului cu Basel, antrenorul celei mai penibile echipe româneşti care a jucat vreodată în Liga Campionilor, în loc să spună ceea ce ar fi fost normal în asemenea situaţii (adică „Scuze, popor român!” sau, în varianta nemţească „Am fost nişte idioţi”), s-a pornit să grohăie ceva despre mândria de a participa în respectiva competiţie şi, desigur, să-i certe pe ăia care „întâi să ajungă ei acolo şi p-ormă să vorbească!”. Şi a mai mârâit ceva despre „date fiind condiţiile în care...”. În care ce, mă Dorinele? În care, vă traduc eu ceva ce ăsta n-a îndrăznit să spună, echipa care cică e campioană n-a transferat nici un jucător, n-are nici măcar stadion, jucând practic toate meciurile în deplasare, n-are nici suporteri (dovadă fiind faptul că în tribune abia au fost vreo 5.000 de zgribuliţi, în timp ce în restul Europei ar fi nevoie de tribune gonflabile ca să-i cuprindă pe toţi cei dornici de cupe europene), fotbaliştii nu-şi primiseră nici măcar salariile, şi câte şi mai câte. Scriam tot aici, spre sfârşitul campionatului precedent, că dacă titlul ar ajunge la Galaţi, poate că domnul Mittal, unul din miliardarii cei mai „grei” ai planetei, s-ar învrednici să onoreze evenimentul investind câteva milioane în aducerea stadionului la parametrii ceruţi de UEFA pentru omologarea ca arenă internaţională. Asta era varianta minimală. Şi de bun simţ, plecând de la premisa că Mittal şi tot neamul lui n-or fi chiar nişte nenorociţi care, după ce au dat ditamai tunul cu Combinatul Siderurgic, să nu investească nişte bani în propria imagine, la urma urmei. Nu-l vedeam, ca indian ce se află, să bage sute de milioane într-un stadion de vis, ca Ahmetov, ori tot sute în fotbalişti, ca Abramovici, că ruşii au altă aplecare către fotbalul-afacere, în timp ce indianul, dacă nu-i ceicket, nu-l interesează. Dar nici să-i lase complet de izbelişte, ai nimănui, numai buni să se facă de râs pe unde-i apucă meciurile, în ţară sau afară. Aş vrea tare mult să aflu dacă „Neamţul”, în loc să se răţoiască precum ţoapa la ziariştii români, la colegii de breaslă şi la preşedinţii de cluburi româneşti, s-a gândit măcar o dată să-l sune pe nesimţitul de Mittal şi să-l întrebe de sănătate. În esenţă, lucrurile stau cam aşa: Mittal n-o fi Abramovici, dar nici Munteanu nu-i Mourinho.