Gabriel MANȚĂ

Nu pricep în ruptul capului de ce articolul lui Yannick Noah a atras asemenea reacţii din partea diverşilor sportivi sau antrenori spanioli. Abia asta îi face de-acum suspecţi. În fond, Noah nici nu dădea cu parul, făcea nişte constatări care aveau deplină acoperire. Sportul spaniol este pe un val frate bun cu tsunami. Atenţie, asta nu înseamnă neapărat că sunt mână în mână cu Poseidon. Dar nici nu pot împiedica restul lumii să se minuneze, să-i invidieze sau chiar să-i suspecteze. Cine ştie ce ne va rezerva viitorul?! L-am admirat ani de zile pe Agassi şi după un timp a pus singur lucrurile pe tapet. Oricum, chiar şi înainte de mirările lui Noah, mulţi arătau cu degetul spre Barcelona, deşi fotbaliştii catalani sunt departe de a fi pachete de muşchi, mai degrabă mingicari, iar academia clubului poate justifica perfect această generaţie, de care a beneficiat pe cale de consecinţă şi echipa naţională. În definitiv, în afară de Xavi, niciunul nu sparge tiparele la kilometri străbătuţi în meci. Iar lui Xavi nu-i putem nega efortul dintr-o trăsătură de condei. De ce n-ar fi şi el din stirpea Nadiei, adică unul care munceşte ca şi cum n-ar avea talent?! Interesant, aşa cum am mai observat şi în trecut, sportul spaniol feminin nu are nici pe departe acelaşi succes precum are cel masculin. Revenind la Noah, o explicaţie pentru deranjul stârnit poate fi şi preluarea în maniera catastrofică specifică de-acum majorităţii presei. “Propunere-şoc”, ca să vezi, legalizarea dopingului. Chiar nu se mai poate citi un text în cheie ironică? În ce vremuri stupide trăim (ba chiar, n-avem ce face, o să şi murim!)…

Nu închei fără a semnala o coincidenţă interesantă. Se aude tot mai des următoarea întrebare pusă cu subînţeles: cum se face că Spania, care nu era mare putere în fotbal, leagă două triumfuri la europene şi mondiale? Păi cam la fel cu compatrioţii lui Noah! Până nu demult, ca şi Spania în ’64, şi Franţa se putea lăuda cu un singur titlu european, pe vremea lui Platini, în ’80. Dar uite că a venit o generaţie de excepţie care a legat un mondial în ’98 şi un european doi ani mai târziu. Uite de-aia nu legăm noi nici măcar două calificări, că nu ştim nici să ne dopăm. Auzi, sibutramină!