Doru POPOVICI

De multă vreme n-am mai început aşa de prost o săptămână: luni a luat bătaie Judd Trump, marţi – Real Madrid, stau şi mă întreb ce mă mai aşteaptă azi (miercuri, când scriu acest articol, pe care dv. îl veţi citi joi). Oare să o ia şi Manchester (ultima speranţă de a o vedea pe Barcelona bătută, că doar nu vă imaginaţi că Schalke ar putea face minunea)? Ce am înţeles eu din acest Barca – Real 1-1: păi, în primul rând că Mourinho, din camera lui de hotel, a alcăuit o echipă declarat ofensivă, dar despre ce ofensivă poate fi vorba când începi meciul cu împiedicatul de Higuain şi cu neispăvitul de Kaka? Că dracu’ a mai văzut argentinian care să nu ştie că şuteze şi brazilian care n-a făcut în viaţa lui un dribling! În plus, între cei doi rataţi a zăcut unul doar în curs de ratere: Cristiano Ronaldo, ăla obsedat de ideea că trebuie să demonstreze în fiecare secundă a vieţii lui că e mai bun decât Messi. Are doar o singură problemă în direcţia asta, anume că nu e mai bun decât Messi! Aşadar, „ofensiva” lui Mourinho s-a rezumat, în prima repriză la o cursă pe dreapta a lui Ronaldo, urmată de o centrare proastă, pe jos, cam cu vreo doi metri în faţa lui Di Maria. Dincolo, în poarta noastră, oricare altul în afară de Iker ar fi luat măcar vreo două goluri din cele patru ocazii clare pe care le-a avut Barcelona, Dar ceea ce m-a uluit de-a dreptul a fost faptul că deşi ploua sălbatic iar terenul mustea, nimănui nu i-a trecut prin cap să tragă tare şi pe jos (eventual o minge căzută prin careul mic), soluţia elementară pe asemenea suprafaţă, o chestie care se învaţă în primii ani de forbal. Prima schimbare a fost cel puţin idioată, introdus în teren fiind Adebayor, pămpălăul care din prostie supremă, nu din răutate, este mereu aproape de a comite o crimă pe gazon, model Rădoi. Abia după ce, târziu rău, a intrat şi Ozil, Real a jucat cât de cât fotbal, ba a şi înscris. E drept că era deja prea târziu, că o făcuse deja Barcelona cu vreo 10 minute mai devreme. Nici să mă întristez ca lumea n-am putut, că mă distrusese, cu o seară înainte, luni, înfrângerea lui Judd Trump, copiluţul de 21 de ani care a revoluţionat realmente tot ce a însemnat până acum snooker-ul. L-a bătut hiena de John Higgins (neobrăzatul care a pus botu’ la pseudoşpaga ziariştilor anul trecut, exact ca Adrian Severin la Bruxelles), un fel de Mourinho dar mai norocos: a stat la pândă joc după joc, iar la fiecare greşeală a avut grija să-l execute pe puşti. Nu-i nimic, va veni şi ziua când Trump o să-l bată la zero. Pentru Real nu va veni, cel puţin cât timp de antijocul ei se ocupă hiena nehazoasă numită Jose Mourinho.