Doru POPOVICI

La sfârşitul finalei, atunci când Real Madrid s-a văzut după o suferinţă de 18 ani în posesia Cupei Regelui, mi-am dat seama că fumasem în cele 140 de minute fix 18 ţigări. Cam câte una pentru fiecare an de suferinţă comprimat la câteva minute. A fost un meci pentru care singura caracterizare pe care am putut-o formula este aceea de „scrâşnet”. A fost cea mai greu (către imposibil) de imaginat întâlnire dintre cele mai spectaculoase echipe din istoria fotbalului, în care în loc de driblinguri am văzut tackling-uri, iar din tiki-taka s-a ales... caca. Fan-ul din mine nu se bucură însă cât şi-ar fi dorit. Mai exact: sunt fericit că am câştigat Copa del Rey (mai ales că Maiestatea Sa ne-a înmânat-o personal), sunt şi mai fericit că asta s-a petrecut după o finală contra Duşmanului Suprem, numai că Real Madrid a semănat al naibii de tare în acest meci cu Freiburg ori Hoffenheim, echipe a căror principală preocupare e să pârjolească totul în cale, să toarne acid sulfuric în iarbă, iar crampoanele să fie muiate în venin. Privind pragmatic, a fost absolut impresionantă capacitatea de efort a tuturor celor de pe gazon, numai că nu asta aştepţi într-un meci Real-Barca, ci poate la un Arsenal-Aston Villa. Dacă ar fi să mai găsesc şi altceva bun în jocul Real-ului, atunci am să arăt ceea ce ar trebui să constituie o lecţie pentru toţi fotbaliştii din toată lumea şi din toate timpurile: devotamentul dus până la limita sacrificiului pentru ceea ce noi numim „culorile echipei”. Nouă tare ne place, din nefericire doar declarativ, să folosim chestia asta cu orice prilej. Numai că fotbalul nu se joacă pe vorbe, ci pe gazon. Iar acolo, în iarba de la Valencia, jucătorii Real-ului au depăşit tot ceea ce era cunoscut până acum în acest sens: au alergat ca demenţii, au luat „cu fulgi cu tot” orice biped îmbrăcat în „blau-grana” (fără a fi vorba însă, măcar o singură dată, de violenţă, ci doar de o agresivitate cu totul uluitoare, strict în limitele permise, impunându-se ca stăpâni încă din prima secundă de joc), „făcând legea” în faţa echipei care cu vreo jumătate de an în urmă o umilise cu un 5-0 care a fost, de fapt, motivaţia perfectă pentru triumful de acum.

Mai devreme, în aceeaşi zi, văzusem o semifinală de Cupă şi de la noi. Un fel de chermeză în care leşinaţii ălora au fost „menajaţi” în meciul cu leşinaţii ăstora pentru meciul din campionat cu leşinaţii ălorlalţi. Una din ele, Dinamo, va juca în finala Cupei de la noi. Dacă ar fi pusă în situaţia de a întâlni pe oricare dintre celelalte două, Real sau Barca, echipele alea scrâşnite, pariez că prin minutul 7 sau 8 ar trebui chemat SMURD-ul. Iar până la spital ar fi morţi vreo 10 din 11, cu inimile explodate.