Mircea Radu IACOBAN

Dacă nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, cu atât mai mult călătoriile n-au cum să se repete identic şi-n toate cele. Există însă şi o categorie de drumeţii pe care mersul vremurilor le-a făcut întru totul irepetabile: aparţin neiertătorului „a fost odată”. Am fost martor, prin anii ’60, la un dialog bizar în raionul de jucării al magazinului universal Jelmoli din Zürich: un bunic căuta să-şi convingă nepoţelul că jucăria ce i-a cumpărat-o este formidabilă. Şi chiar era: o mică locomotivă cu aburi care scotea scântei pe coş, agitându-şi sacadat bateria de biele şi manivele. Era o adevărată capodoperă a miniaturizării, dar puştiul nu voia să accepte cadoul în ruptul capului. De înţeles: calea ferată elveţiană fusese de mult electrificată şi nepoţelul nu văzuse niciodată un asemenea monstru pufăitor. Cam la fel s-au zgâit fotbaliştii noştri în Bosnia, când au întâlnit o astfel de relicvă în mărime naturală şi încă în funcţiune undeva, lângă Zenica...

În 1976 am călătorit pe unica linie cu cremalieră din România. Funcţiona din 1908; a fost desfiinţată după 70 de ani. Linia Haţeg-Subcetate era menită să unească, pe vremuri, bazinul metalurgic al Reşiţei cu cel carbonifer al Petroşanilor, prin Porţile de Fier (692 m altitudine). Cele patru vagoane pe două osii urcau iavaş-iavaş, cu 10 km pe oră, ridicându-se un sfert de kilometru pe verticală faţă de punctul de pornire. Între cele două şine era amplasată o a treia, dinţată, la care angrena hârâit maşina cu aburi auxiliară a locomotivei special construită pentru această secţie ciudată de uzinele austriece Florissdorf. Dincolo de spectaculosul unic al peisajului secţiei Bouţari-Zăicani-Sarmisegetuza, călătoria în sine, derulată în acompaniament sonor neobişnuit (bătaia „dublă” a celor patru pistoane, plus zumzetul cavernos al angrenării, cu ecou întreit în canionul stâncos) a rămas şi acum încrustat în amintire.

După vreo 15 ani, am zărit pe o linie moartă din staţia Bârlad fantoma unei astfel de preţioase locomotive cu roţi dinţate. Cum a ajuns acolo, greu de priceput; era folosită drept cazan de aburi pentru nevoile remizei CFR. Am atras atenţia, în revista „Flacăra”, asupra valorii muzeistice a acestui rar tip de locomotive de serie restrânsă şi Regionala CFR a hotărât s-o aducă şi s-o expună undeva în Iaşi. În două-trei luni, hoţii de fier vechi au izbutit s-o dezmembreze până la ultima bucăţică...

Tot prin anii ’70 am călătorit, din simplă curiozitate, cu trenurile electrice de pe liniile Arad-Ghioroc-Pâncota. Vorba vine trenuri – erau un soi de tramvaie verzulii construite de firma Ganz, care, pe o linie metrică (de ecartamentul tramvaielor ieşene), trăgeau alene câteva vagoane de călători şi de marfă, stârnind trâmbe de praf – calea de rulare fiind încastrată în şoseaua, pe atunci, neasfaltată. Nici aceste linii (primele electrificate din România) nu mai există...

S-a desfiinţat şi cea mai spectaculoasă cale ferată îngustă (760 mm) românească: Turda-Abrud, pe valea Arieşului. Am plecat, în 1987, la 11 dimineaţa din Turda (vagon de clasa I-a, pluş albastru...) şi am ajuns la Abrud pe la şase seara. Deci, în şapte ceasuri am parcurs 93 km, cu o viteză medie de... 15 km/oră! De altfel, cum nu se poate mai potrivită, pentru că spectacolul Apusenilor şi splendorile peisajului din Ţara Moţilor n-ai cum să le percepi decât înaintând tranca-tranca, aşteptând ici-colo să se adape mărunta şi gălăgioasa locomotivă cu apă din Arieş şi să manevreze mai bine de un ceas (trenurile erau mixte) la Baia de Arieş. În drum spre Roşia Montană, poposesc ades la fosta gară Baia de Arieş, abandonată şi rămasă precum masa de nuntă din „Marile speranţe”. Ce era de furat, s-a furat – uşi, ferestre, podele. S-a păstrat, cât o mai rămâne, placa de marmură ce aminteşte că un revoluţionar ucis în 1989 a locuit în incinta gării. Fiind amplasată prea sus, amatorii de suveniruri n-o pot (deocamdată) ajunge. Adevărată mină de aur pentru turismul românesc, linia Turda-Abrud se încearcă a fi reînviată barem pe câteva sectoare în care mai există şina. Greu, dacă nu chiar imposibil: s-au făcut retrocedări, oamenii au aşezat garduri şi porţi, aşa că trecerea trenului prin ograda moţului trebuie s-o încuviinţeze de fiecare dată badea Gheorghe-proprietarul...