Aceasta este o poveste pe care am auzit-o de la un psiholog cu mult timp în urmă.
Când copiii abia încep să pășească, părinții devin foarte protectivi. Ei știu că cei mici se vor împiedica, vor cădea, se vor lovi și cei mari nu știu când este momentul cel mai bun pentru a-i lăsa pe picioarele lor. Copiii până la urmă cad, cu sau fără supravegherea atentă a părinților, la fel cum încep în cele din urmă să meargă pe piciorușele lor.
Odată ce ei încep să meargă, însă, unii părinți devin și mai protectivi, fiindcă cei mici încep să caute lucruri, să le agațe, să le ducă la gură. Copiii tind să exploreze, iar în acest stadiu când un părinte își vede copilul ieșind din camera unde stau amândoi, îl oprește pentru a-l ține sub observație. Adultul se teme, pe bună dreptate, că nesupravegheat copilul se va răni cumva. Cel mic rămâne supravegheat într-un loc sigur, însă mesajul ascuns pe care îl primește este că nu este bine dacă este de unul singur în lume, nu este bine să exploreze și este mai sigur să fie dependent de părinți.
Psihologul recomanda altceva. Părinții ar trebui să elimine din casă toate obiectele care ar putea fi periculoase pentru copii. Mai apoi, când un copil va vrea să părăsească o cameră unde se află părintele, adultul îl va lăsa să iasă și să reintre în cameră fără a-l opri. Mesajul pe care copilul îl primește de această dată? „Este în regulă să pleci când vrei. Este în regulă să te întorci când vrei. Este în regulă să explorezi, să faci greșeli. Eu te aștept oricum aici. Am încredere în tine.”
Încrederea este cuvântul magic. Este nevoie de încrederea unui adult, unui profesor, a unui mentor, pentru ca un om să internalizeze acest sentiment. La fel cum este nevoie de suportul mâinilor unui adult pentru ca un copil să poată începe să meargă pe picioarele lui.
Diferența dintre educația formală și cea experiențială este una legată de încredere. În timp ce în învățarea tradițională, copiii sunt ținuți în bănci pentru cinci sau șase ore cu un profesor care le vorbește de la catedră și controlează totul, în învățarea experiențială elevii sunt aruncați în practică unde folosesc noțiunile învățate în clasă, predate de un profesor al cărui rol nu este de a fi un controlor, ci un facilitator ce doar creează un mediu sigur pentru tineri pentru a experimenta, a face greșeli și a învăța.
Chiar și când nu mai au doi sau trei ani, prin învățarea experiențială tinerii primesc în continuare mesajul ascuns: „Este în regulă să încerci. Este în regulă să greșești. Am încredere în tine”.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright