De multe ori m-am întrebat dacă să reiau jurnalul pe care l-am scris acum câţiva ani. De câte ori m-am hotărât să o fac, de tot de atâtea ori m-am răzgândit şi am spus că e o prostie. Motivele sunt multe.
În primul rând îmi aduc aminte de comentariile pe care le-am primit data trecută pe site şi cât mult rău, chiar şi fizic, mi-au făcut. În fond, nu puteam să mă bucur şi eu de experienţa de student mediocru în afara României, fără să-mi bat capul cu texte de începător?
În al doilea rând, m-am întrebat zile întregi dacă bursa Fulbright în Statele Unite nu este mai mult decât un noroc şi dacă nu e doar o întâmplare care a mers cam departe, ca urmare a încrederii acordate de un profesor american care a predat la Cuza în Iaşi. Am rezolvat această întrebare spunându-mi că unii oameni poate văd în mine ceva ce eu nu văd încă. Foarte bine că o fac!
În al treilea rând, au fost întrebările care m-au secătuit înainte să reiau scrisul. Cine sunt eu să scriu? Ce am eu de zis? Sunt zeci de români de sute de ori mai deştepţi ca mine! De ce să fac eu asta?
E adevărat că sunt zeci de români mai deştepţi ca mine şi ca alţi tineri ca mine, însă asta nu-mi încălzeşte frustrarea pe care îmi vine să o urlu de multe ori în ţara mea. Cred că pasivitatea oamenilor deştepţi mă enervează cel mai mult! Cum poate un intelectual să accepte o secundă să fie condus de oamenii care ne conduc acum? Nu am auzit nici un academician care să ia atitudine faţă de modul ruşinos în care au avut loc alegerile pentru Parlamentul European. Nici vreun grup de profesori universitari din universităţile româneşti care să condamne public ordonanţa deconcentratelor. Confortul de moment e mai important, nu-i aşa? Ce bine era dacă stăteau şi cei de la Revoluţie în casă! Proşti au fost că au ieşit în stradă şi acum unii din ei putrezesc prin cimitire! Pentru ce?
Mulţi români inteligenţi şi decenţi nu se află însă în poziţii vizibile. Dacă ei şi-ar face curaj să-şi exprime constant şi, mai ales, unit nemulţumirile, străzile ar arăta altfel şi oameni tineri şi necopţi ca mine şi-ar vedea de ale lor şi nu ar avea nici un loc liber în ziare.
Până atunci, de ce să nu scriu?
Voi încerca, prin urmare, să scriu despre bun simţ şi experienţa mea din SUA.

Ovidiu COCIERU
Bursier Fulbright

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De ce scriu?.

Comentarii