Lucian AVRAMESCU

Am citit un articol solid al lui Mircea Eliade în care ironizează intelectualitatea abundentă din ţara sa care se jenează pentru blestemul de a se naşte români. Intelectualii găsesc incompatibilităţi autohtone la substanţa tragică a omenirii, românul neavând acces – cred acei intelectuali, nu Eliade – la performanţa sinuciderii şi la trăirile abisale ale eroilor dostoievskieni. Aşa să fi fost prin anii 30? Acum cum e?
Acum e că nu mai e de fel! Opiniile intelectualităţii sunt strivite de opiniile de gaşcă gălăgioasă ale detaşamentelor subculturale care au ocupat televiziunile, singurele instrumente media accesibile ”maselor largi populare”, credibile până la imbecilizarea dependenţilor. Ei sunt singurii ”intelectuali” vizibili, acaparând orar ziua şi noaptea celor pe care-i dezvaţă să citească şi le vâră în minte deşeuri de gândire şi comportament. Ceilalţi, academicii adevăraţi, creatorii uitaţi prin mansarde, profesorii cu specialităţi sufleteşti, n-apucă să se exprime. Dacă Eliade trăia azi, n-avea cum să emită filosofia de mai sus, în absenţa materialului trebuitor.
Nu ştiu dacă intelectualii de azi se jenează că-s români, dacă au – mulţi dintre ei – ghinionul acestui cusur genetic. N-am de unde afla. Ceea ce ştiu cu siguranţă e că mulţi din românii plecaţi în lume şi care au uitat să se mai întoarcă nu se mai obosesc să-şi înveţe odraslele limba maternă. De ce nu vorbiţi cu copilul limba de acasă, am întrebat o doamnă, născută în satul meu şi care trăieşte de două decenii în Maroc? E dificil, zice ea, şi apoi, la ce i-ar trebui? E la şcoala franceză şi învaţă şi araba, limbi strict necesare în ţara în care ne-am stabilit. Copilul, un adolescent înalt şi simpatic, de 18 ani, a încercat să utilizeze, la Sângeru, cele câteva cuvinte care-l legau de acel difuz ”acasă” al părinţilor, el fiind născut în ţara nord-africană, şi pe care le ştia aproximativ. Mi-a spus că-i place aici şi ar mai veni, a pozat pietrele ciudate cioplite de străbunii săi, dar destinul lui rulează pe alt continent care estompează încet continentul sufletesc al părinţilor. Părinţii, oameni pe care-i ştiu prin părinţii lor, nu sunt jenaţi că-s români, ci doar distanţaţi de ţara în care s-au născut printr-un destin care i-a făcut migratori, alegând distanţa.
Am întâlnit, afară, şi români care nu erau jenaţi că-s români, ci urau din rărunchi tot ce ţine de neamul lor. Dar nu erau intelectuali, ci respectabili zidari într-un oraş din nordul Franţei. Zideau în piatră. Şi eu mai am de refăcut nişte ziduri de piatră dintr-o casă de 200 de ani pe care o reclădesc migălos. Azi nu mai găsesc cu cine. Muzeul Pietrei, la care trudesc de ani, adunând pietre cioplite de meşteri ţărani din toată ţara, e o dovadă de iubire şi de mândrie că-s român. Ce zic şi gândesc alţii, nu ştiu decât din întâmplări marginale, în care joacă oameni simpli, unii cu destine în derivă.