Mircea Radu IACOBAN

Au ajuns oltenii pe San Siro? Au ajuns. Prea mare ispravă n-au făcut, dar au adus 65.000 de spectatori în templul fotbalului. Tot e ceva, fiindcă San Siro nu-i doar un stadion, ci o sacră instituţie de consacrare; a-l umple-vârf la ceas de vacanţă şi de vară toridă înseamnă enorm. Meciul mi-a trezit vechi amintiri: prima transmisie de pe San Siro am făcut-o acum 52 de ani (!), la un joc din Cupa Campionilor: „Internazionale” Milano – „Dinamo” Bucureşti. Am descris amănunţit năbădăioasa partidă în cartea „Cu microfonul în buzunar” (Ed. Stadion, 1969). „Dinamo” (câştigase la Bucureşti cu 2-1) a pierdut cu 0-2, după ce Frăţilă (plângea în autocar) a ratat de la şase metri cu poarta goală. Iată câteva dintre marile vedete ce au trudit atunci pe gazon: Sarti, Fachetti, Guarneri, Picchi, Jair, Mazzola, Suarez, alături de Nunweiller III şi Nunweiller IV, Pârcălab, Ene, Hajdu… În peste jumătate de veac, n-am remarcat să se fi schimbat mai nimic: nici San Siro, nici, în linii mari, fotbalul. Se pare însă că anul de graţie 2017 fi-va răspântia de cumpănă în care acumulările dospite încep să determine revoluţionar schimbarea. E-n legea firii: nu spunea Heraclit că lucrurile îşi găsesc repaus numai în schimbare? Totul s-a preschimbat şi înnoit în lumea sportului, cu o singură excepţie: şahul, rămas de milenii exact aşa cum l-au aşezat indienii pe tabla cu pătrăţele. (Ceea ce ar putea constitui un argument că, de fapt, şahul n-are ce căuta în panoplia sportului – dar asta-i o altă discuţie.)  Marea întrebare: sunt înnoirile propuse utile, necesare, inevitabile? Cele ce obligă preluarea cuceririlor electronicii veacului, desigur, cum ar fi gol-line, tehnică atât de prielnică tenisului, dar şi atletismului ori nataţiei – probabil, în viitorul apropiat, mai tuturor sporturilor. Unele modificări sunt mărunţişuri şi-atât (loviturile libere vor putea fi efectuate şi cu mingea în mişcare, autul de poartă poate fi bătut şi în interiorul careului, fotbaliştii pot să-şi paseze singuri din lovitură liberă sau din corner ş.a.); altele însă, ar afecta profund însăşi esenţa fotbalului. Unele pur şi simplu schimonosindu-l. Marco van Basten, directorul pentru dezvoltare tehnică a FIFA, susţine, între altele, desfiinţarea offside-ului. Închipuiţi-vă ce va fi: dispare, practic, jocul de la mijlocul terenului, centrarea devine arma de bază, toate mingile în careu, la noroc şi la bătaie. Handbalul în 11 s-a desfiinţat şi pentru că nu se juca decât în faţa celor două porţi, restul gazonului rămânând aproape neatins. Practic, vom avea alt soccer, alt gen de jucători, mai apropiaţi de cerinţele fotbalului american. Se diminuează net creativitatea, păleşte importanţa driblingului, trece în prim-plan performanţa fizică a „pivotului” înfipt în careu. Eu aş spune că dl. van Basten are o idee proastă, care pur şi simplu va schimonosi faţa unui sport iubit şi respectat tocmai pentru că se nutreşte din performanţele imaginaţiei creative, ale tehnicii individuale şi ale strategiei de joc. S-ar pune în loc predominanţa angajamentului fizic, ar duce, ca la baschet, la selectarea jucătorilor cât mai înalţi şi mai vânjoşi, buni şuteuri, gen Budescu – dar nu şi-ar mai afla loc un Alibec. O altă propunere se cuvine şi ea tratată cu circumspecţie: meciul va dura 60 de minute, cu cronometrarea întreruperilor – tot ca la baschet. Greu de evaluat consecinţele fără simulări şi minuţioase analize „de caz”. Probabil, se va dinamiza jocul, vor mai fi eliminate din supărătoarele întreruperi, dar, pe lângă o costisitoare încărcare suplimentară a listei personalului tehnic, dispare predictibilitatea orară, televiziunile îşi vor putea programa transmisiile ca la tenis, „nu mai devreme de ora X”, nu se mai asigură coordonarea cu transportul în comun etc. etc. Dacă rezultatul meciului se coroborează cu un altul, desfăşurat la aceeaşi oră, fiecare va da cât mai mult mingea afară, să treacă timpul şi să afle cum evoluează scorul în cealaltă partidă. Desfiinţarea cartonaşelor galbene şi eliminarea temporară, ca la handbal, necesită şi ea un plus de cronometratori, dar, ca idee, pare de reţinut. Ca şi translarea altei reguli din handbal: la cinci faulturi, jucătorul este eliminat. Regula celor zece secunde în care, după minutul 80, este obligatorie jucarea mingii, ar elimina tragerile de timp în finalul partidelor, dar complică misiunea arbitrului (doar n-o să stea cu cronometrul în mână!) – în fine, pentru fiecare noutate sunt sigur că, pe gazon, fotbaliştii vor născoci tot soiul de „antidoturi”. Esenţialul este ca fotbalul să rămână fotbalul. Toată chestiunea aş vedea-o nu la modul caragelian („să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”), ci precum a postulat-o Ovidius în „Metamorfoze”: „Totul se schimbă, dar nimic nu piere”.